AFACEREA COUTY DE LA POMMERAIS

 

Moartea in imprejurari putin obisnuite a doamenei de Pauw, o tanara si frumoasa vaduva, a facut ca, timp de cateva luni intreaga presa pariziana sa nu vorbeasca decat de acest caz.

Doamna Pauw a decedat la 17 noiembrie 1863. “Sufar de o usoara criza de holera; medicul de la Pommerais mi-a spus ca in 24 de ore nu va mai ramane din aceasta boala decat o amintire neplacuta”. Acestea au fost ultimele cuvinte pronuntate in dimineata zilei mortii; cateva ore mai tarziu, doamna Pauw avea sa-si dea sfarsitul datorita unei maladii ce s-a declarat in noaptea de 16 spre 17 noiembrie, care a debutat prin dureri de stomac, vomismente si o slabiciune in tot corpul.

Vecinii, alarmati, veniti in ajutorul tinerei femei, au gasit-o scaldata de sudoare si intr-o stare de nedescris, fapt care i-a determinat sa aduca de indata pe cei doi medici ai cartierului, doctorii Blasces si Caudinot. Acestia, oameni ca vasta experienta, au remarcat imediat, fapt cu totul neobisnuit, bataile neregulate ale inimii bolnavei, cand intense si repezi, cand abia perceptibile. Gaudinot opta pentru diagnosticul de ocluzie intestinala. Doamna de Pauw, cu toata starea grava in care se afla, refuza insa sa urmeze prescriptiile celor doi medici si ceru cu insistenta veciniloe sa fie chemat indata doctorul de la Pommerais. Sosit la scurt timp, medicul, un personaj cu aspect placut, elegant, prestant, in varsta de aproape 28 de ani, ramase singur cu bolnava. Unii dintre vecini il cunosteau. Pana in 1861, el vizitase des pe doamna Pauw si fiind homeopat, ingrijise pe sotul acestia, atins de o boala incurabila. Dupa decesul domnului de Pauw, tanarul medic a devenit amantul frumoasei vaduve, pe care insa o parasi in curand pentru a se casatori cu o oarecare domnisoara Dubiczy, care poseda o zestre mare, de invidiat.

Lucru curios, mentioneaza scrierile vremii dupa cateva luni de la casatorie, doctorul isi reinoda prietenia cu doamna de  Pauw. La prima vedere s-ar parea o poveste ca toate celelalte; un barbat, care are o amanta, se casatoreste cu alta femeie pentru ca este bogata, ca apoi sa revina la prima dragoste. Poate ca nu ar trebui sa uitam un lucru: in ajunul decesului, de la Pommerais isi petrecuse pentru prima data de la casatoria sa, seara si o parte din noapte la doamna Pauw. La plecare, ea l-a insotit, radioasa, pana la poarta, fapt marturisit mai tarziu de unii vecini indiscreti.

Catre orele 3 in dupa amiaza zilei de 17 noiembrie, de la Pommerais iesi din apartamentul doamnei de Pauw cu privirea plecata, anuntand vecinii ca aceasta tocmai a decedat datorita holerei, si adauga ca semnase autorizatia de inhumare si ca se va ocupa personal de inmormantarea acesteia. Lucrurile au decurs pana aici normal; o ceremonie funerara fara prea multa pompa, la care nu lipsira vecinii si curiosii, facandu-se bineinteles o serie de comentarii inerente in asemenea cazuri.

Si poate ca moartea doamnei de Pauw ar fi trecut repede neobservata, intrand in anonimat ca atatea altele, daca, la 20 noiembrie, seful sigurantei, Claude, nu ar fi primit o scrisoare anonima. Autorul acesteia cerea politiei sa faca lumina intr-o problema delicata si anume asupra comportarii doctorului de la Pommerais, care dupa cate se pare, avusese motive serioase de ordin financiar pentru a provoca moartea doamnei de Pauw.

Conformandu-se procedurii obisnuite, inspectorul Claude, care la inceput nu se astepta la noutati senzationale, ordona efectuarea unei anchete. Rezultatele acesteia il facura sa-si schimbe parerea, determinandu-l sa se ocupe personal de acest caz, care avea in curand sa se situieze in atentia generala. Ce a aflat inspectorul Claude? doamna de Pauw semnase o asigurare pe viata, la o companie  de asigurari pariziene, pentru suma de 55o ooo franci. Doctorul  de la Pommerais s-a prezentat la aceasta companie cu testamentul defunctei, prin care era desemnat ca beneficiarul sumei mentionate. De la Pommerais se bucura de o clientela numeroasa, dar era cunoscut si ca un pasionat al jocurilor de noroc, vesnic in cautare de bani. Pentru a face o impresie deosebita, el si-a adaugat la numele sau o particula nobiliara. Desi casatorit, el nu a inspirat incredere soacrei sale, care, pentru a fi mai sigura, se ocupa personal de zestrea fiicei sale. Doua luni dupa casatorie, doamna Dubiczy, venind acasa de la un pranz pe care il luase la ginerele sau, se imbolnavi si muri in cateva ore. Mostenirea, pe care ea o lasase fiicei sale, ii permise lui de Pommerais sa faca fata jenei financiare in care se afla, dar nu pentru multa vreme. Pe la mijlocul anului 1863, banii se terminasera, iar datoriile il presau din nou. In acea perioada, isi reincepu subit vizitele la vechea sa amanta. Ce i-a  spus, nu se stie, cert este ca aceasta i-a acceptat scuzele si legaturile au fost reluate, vizitele succedandu-se aproape zilnic la locuinta doamnei de Pauw. Asigurarile de dragoste ale lui de Pommerais au fost atat de convingatoare, incat, la scurta vreme, doamna de Pauw a semnat asigurarea pe viata si, insotita de aceasta, s-a prezentat la un notar pentru a-si intocmi testamentul prin care il facea pe de la Pommerais singurul ei mostenitor.

Conform uzantei, inainte de semnarea actelor, doi medici cu renume, Nelaton si Velpeau, examinara, la cererea companiei de asigurari, starea sanatatii doamnei de la Pauw, pe care o gasira excelenta. Era in vara anului 1863. Cateva saptamani mai tarziu, intr-o noapte, locatarii imobilului unde locuia doamna de Pauw au fost speriati de zgomotul produs de caderea unui corp pe scara si, cand au iesit, au gasit in curte, zacand pe pamant, pe doamna de Pauw; au dus-o imediat in camera ei. In zilele urmatoare ea s-a plans celor care au venit sa o viziteze, ca nu se poate da jos din pat, avand dureri interne mari. Au fost adusi doctorii Nelaton si Velpeau, care nu au fost in masura sa gaseasca nici cea mai mica vatamare corporala. De la Pommerais, care a asistat la examinare, a atras atentia lui Nelaton, care ramase foarte surprins dealtfel, de faptul ca el va trebui sa informeze compania de asigurari despre aceasta cadere pe scara locuintei, fapt care ar putea avea urmari fatale pentru victima. Nelaton a apreciat ca temerile lui de la pommerais erau cauzate de o lipsa totala de experienta. Ca urmare, doamna de Pauw se restabili repede, si nu mai suferi de nici o durere pana in noaptea de 16 spre 17 noiembrie, cand a cuprins-o o boala misterioasa si fulgeratoare.

In ziua de 26 noiembrie, sora doamnei de Pauw, pe nume Ritter, se prezenta la inspectorul Claude pentru a-i declara ca ea nu poate suporta sa pastreze numai pentru ea unele fapte care i se par de-a dreptul suspecte. Astfel, povesteste doamna Ritter, nelinistita de indispozitia subita a surorii sale, i-a facut o vizita; spre marea ei stupefactie, tanara vaduva i-a declarat ca este perfect sanatoasa si ca a pus la cale impreuna cu de la Pommerais un siretlic; acesta daduse drumul unui sac cu cartofi sa se rostogoleasca, pentru a lasa vecinilor impresia ca cineva a cazut pe scara. doctorul elaborase un plan genial care i-ar fi permis tinerei femei sa nu mai aiba grija de bani toata viata. Dupa sfaturile si indemnurile lui, ea a semnat  mai multe asigurari pe viata si acum ea trebuia sa simuleze o boala mortala care sa fie confirmata de certificatul medical eliberat de prietenul sau. companiile de asigurare, informate de primejdia unei morti iminente, nu ar fi vazut nici un incovenient in a accepta propunerea de a transforma asigurarea pe viata intr-o renta viagera cu un varsamant lunar de 500 franci; ele ar accepta aceasta cu atat mai usor cu cat o boala grava le-ar determina sa plateasca renta un timp scurt, fata de suma importanta ce ar fi trebuit platita in cazul decesului. Gratie acestei rente, doamna de Pauw ar fi putut sa traiasca la adapostul oricarei griji banesti.

Indignata, doamna Ritter si-a avertizat sora asupra primejdiilor care le ridica o asemenea comportare. La indignarea sa se mai adauga nelinistea provocata de stirea existentei testamentului. Ea si-a rugat sora sa nu piarda din vedere posibilitatea ca de la Pommerais, in loc de a o sfatui sa se prefaca bolnava, ar putea foarte bine sa o omoare pentru a o mosteni. Dar doamna de Pauw, subjugata si fascinata de amantul ei, nu a vrut sa tina seama de nimic.

In noiembrie 1863 inspectorul Claude, departe de a-i trece prin cap ca toxilogia ar putea fi in masura sa-si aduca o contriburie la elucidarea unor cazuri atat de obscure, juca fara sa vrea- conus mai mult de instinctul sau de politist si de experienta pe care o dobandise- un rol ce avea sa intre in analele criminalistice; era cel al colaborarii unei stiinte cu politia. Vizita doamnei Ritter ai rezultatele anchetei inteprinse ca urmare a anonimei primite erau argumente convingatoare, astfel incat judecatorul de instructie Gonet ordona efectuarea autopsiei doamnei de Pauw.

La 30 noiembrie, adica 13 zile dupa decesul victimei, sarcina efectuarii autopsiei a fost incredintata lui Ambroise Tardieu, in varsta de 46 de ani, profesor de medicina legala la facultatea de medicina din Paris. Era cazul care avea sa-i aduca celebritate a, o celebritate ce va depasi granitele lumii medicale, facandu-l cunoscut marelui public din numeroase tari.

Iata ce declara Tardieu in memoriile privind acest caz, publicate in Analele de hygena, vol XXII, din 1864: “Insotit de asistentul meu Roussin, am  efectuat autopsia, la 30 noiembrie 1863. Starea de conservare a cadavrului este atat de buna, incat a facut usor constatarea inexistentei nici celei mai mici leziuni interne sau externe. Corpul este acela al unei femei de circa 40 de ani, care nu indica existenta unei suferinte anterioare datorata vreunei maladii cronice. Toate organele interne erau sanatoase. Nici un semn de holera sau ocluzie intestinala. S-a descoperit doar un inceput de sarcina, apreciat la 7-8 saptamani. In concluzi, pe baza examenului efectuat, s-a ajuns la urmatoarele constatari:

1. Nu exista la femeia de Pauw nici o urma de boala sau leziuni fie vechi, fie recente, care ar putea, dupa examenul organelor, sa indice o cauza naturala a mortii.

2. Absenta de leziuni caracteristice si unele indicii, in specia ale tubului digestiv, pot sa ne faca sa gandim ca moartea ar fi datorata ingerarii unei substante otravitoare.

3. Doar analiza viscerelor ar fi in masura sa furnizeze rezultate concludente din acest punct de vedere. In acest scop au fost prelevate viscerele si plasate in doua bocale noi de sticla, inchise si sigilate.

Aceasta prima operatiune terminata a demonstrat inca o data in plus necesitatea de a se proceda la o cercetare completa asupra circumstantelor cazului anchetat.

Inspectorul Clude il aresta pe de la Pommerais si dadu ordin sa i se perchezitioneze casa. Cu acest prilej, au fost descoperite mai multe scrisori de dragoste pe care doamna de Pauw i le trimisese, precum si o cantitate surprinzator de mare, mai ales la un medic homeopat, de otravuri si medicamente toxice. Stocul se compunea din arsen, stricnina de potasiu, frunze de digitala si digitalina.

In ziua de 19 decembrie, inspectorul Claude s-a dus personal la profesorul Tardieu pentru a-i preda otravurile si scrisorile de dragoste ale doamnei de Pauw. Dupa zece zile, seful sigurantei, din ce in ce mai impacientat de a se cunoaste adevarul asupra acestui caz, astepta cu nerabdare rezultatul analizelor chimice.

Iata ce scria Tardieu; “Judecatorul de instructie Gonet ne-a dat misiunea:

-de a proceda la cercetari chimice si fiziologice pentru a constata prezenta in  organele doamnei de Pauw sau pe parchetul din camera unde aceasta a murit, a unei substante toxice;

-de a proceda la inventarierea tuturor substantelor gasite la domiciliul inculpatului;

– de a cerceta, prin analize chimice, natura si gradul lor de activitate;

-de a examina cartile si scrierile sale privind toxicologia;

-de a face intr-un cuvant toate cercetarile si obdervatiile care ar putea lamuri justitia”.

” Am primit toate datele in ceea ce priveste piesele aflate la dosar necesare pentru a ne orienta asupra unor aspecte necunoscute inca, in special la corespondenta vaduvei de Pauw, la depoxitiile oamenilor de specialitate si a altor martori care au putut da informatii asupra starii obisnuite a sanatatii sale si cele privitoare la ultimele clipe inaintea mortii”.

Dupa descrierea protocoalelor, Tardieu prezinta in primul rand un inventar al substantelor inculpatului, Pentru a oferi o imagine cat mai veridica cititorilor, sa urmarim impreuna “inventarul mortii” gasit la doctorul de la Pommerais; lungul si minutiosul inventar cuprindea aproape 900 de substante chimice si farmaceutice, in afara de un mare numar de produse si preparate homeopatice; inventarul constata ca inculpatul poseda o cantitate mare de substante foarte active, care depaseau in orice caz necesarul obisnuit al unui medic si cu atat mai mult  a unui medic homeopat, care nu intrebuinteaza decat preparate ce contin substante chimice in doze mici, infinitesimale. Printre substantele active, a caror cantitate ni s-a parut ca depaseste orice limita rezonabila, vom enumera urmatoarele: patru flacoane cu acid arsenios, trei flacoane cu sublimat corosiv, sulfat de cupru 125gr.,monium 250 gr, stramonium 250gr, aconit 250 gr, coque de Levant 62 gr,coloquint 250 gr, belladona 125 gr, cucuta 125 gr………… si lista continua in acelasi fel.

Facturile casei Menier, care au fost predate , releva faptele urmatoare:

1. La 14 octombrie 1861, inculpatul a cumparat 5o centigrame de digitalina;

2. La 11 iunie 1862, inculpatul a cumparat 1 gr;

3. La 19 iunie 1863 inculpatul a cumparat din nou 2 gr.

Total 3,50 gr digitalina, din care au fost gasite numai 15 centigrame! Cu alte cuvinte lipsea o cantitate mare. Un consum atat de considerabil este superior oricarei limite, chiar pentru nevoile obisnuite ale unui farmacist, cu ata mai mult ale unui medic.

Dupa cum vom vedea, aceste observatii pretioase, care nu au scapat spiritului stiintific al lui Tardieu, se vor dovedi mai tarziu determinante in elucidarea cazului. Poate ca ar parea exagerata redarea faptelor, dar ea permite sa se observe cum unele detalii pot conduce la rezultate valoroase care nu pot fi egalate de nici o alta cercetare laborioasa.

Cand inspectorul Claude l-a vizitat pr Tardieu, l-a gasit impreuna cu asistentii sai in plina activitate, in mijlocul laboratorului incarcat de aparate, miscandu-se ca niste umbre printr-un fum greu de acizi ce umplea incaperea. Moralul profesorului si al colaboratorilor sai era scazut. Ei efectuasera toate analizele destinate sa descopere urmele de otravuri metalige sau vegetale, au supus la reactii de culoare extractele preparate dupa metoda lui Stass, fara a reusi sa stabileasca prezenta unei otravi cunoscute. Insa, faptul cu totul iesit din comun, extractele aveau gust amar atat de pronuntat incat Tardieu era ferm convins ca avea de-a face cu un alcaloid, ale carui reactii chimice erau cunoscute, si fusese utilizat pentru a suprima pe doamna de Pauw.

Tardieu nu-si ascunse nemultumirea fata de Claude privitoare la capacitatea redusa de intelegere pe care politia o avea asupra toxicilogiei. I se daduse un cadavru si se astepta minuni de la profesor, in timp ce o inspectie mai munutioasa a locului crimei ar fi putut avea o importanta capitala pentru analizele toxicologice; astfe, resturile de vomismente sau alte urme lasate pe sol, care de obicei contin mai multa otrava decat organele corpului, i-ar fi usurat in mod considerabil sarcina.

Dupa plecarea lui Claude, Tardieu, ingrijorat si nemultumit, trecu inca o data in revista “colectia: lui de la Pommerais. Numarul mare  de a alcaloizi pe care il avea era atat de neobisnuit, incat savantul, incat sa gaseasca in aceasta o indicatie, se simti cuprins de descurajare. Alaturi se afla corespondenta amoroasa care ii parea fara importanta, caci Claude, cuprins de apatie – datorita faptului ca era cercetarile bateau pasul pe loc – uitase sa-i arate cateva pasaje care l-ar fi putut interesa.

Doua zile mai tarziu, pe data de 12 decembrie, Tardieu abatut de esecul tuturor incercarilor sale, isi aminti intr-un tarziu ca Stass injecta extractele obtinute in venele unor animale, cu scopul de a identifica alcaloizii descoperiti prin reactii biologice. Se decise sa-i urmeze exemplu si, amestecand extractele obtinute din organele defunctei, injecta o doza de 5 g in vena unui caine mare, sanatos. Timp de doua ore si jumatate comportamentul cainelui si bataile inimii erau absolut normale. Apoi, subit, animalul incepu sa vomite si, slabit, se intinse pe dusumea; inima ii batea neregulat, uneori chiar nu se mai simtea, iar dupa sase ore si jumatate, bataile scazura la 45. Cainele, care gafaia si parea ca se sufoca, incepu sa-si revina 12 mai tarziu.

Extractele, a caror actiune nu era mortala, contineau – si Tardieu era acum aproape sigur – o otrava care actioba asupra inimii.

Savantul inspecta atunci mai atent “comoara” lui de la Pommerai, si de aceasta data privirea ii fu atrasa de digitalina. Era vorba de un extract din frunze de digitala a carui actiune curativa in bolile de inima a fost descoperita in anul 1775 de medicul englez Withering (si studiat in urma si de profesorul D. Danielopol). acest medicament, aplicat in doze  mici, dadea rezultate excelente, insa, cand era administrat in doze mari paraliza muschii inimii si producea moartea. Simptomele produse erau asemanatoare celora care au insotit boala doamnei de Pauw. Tardieu isi dadu seama ca de la Pommerais cumparase 3.5o g de digitalina, iar la perchezitie nu au mai fost gasite decat 15 centigrame. Unde se afla restul de digitalina? Ce intrebuintare ii daduse de la Pommerais? Condus de banuielile sale, savantul se apuca sa citeasca scrisorile doamnei de Pauw. Cateva saptamani  inainte de moarte, aceasta isi informa amantul ca luase, dupa sfatul “unui prieten care nu era medic” putina “digitalina” pentru a se fortifica. Aceasta marturisire parea cu atat mai extraordinara, cu cat in nici una dintre scrisorile sale, doamna de Pauw nu facea aluzie la medicamente sau chestiuni medicale.

Tardieu injecta atunci unui al doilea caine resturile de digitalina gasite la de la Pommerais. Doua ore mai tarziu, animalul  nu mai respira. Profesorul retinu simptomele care au precedat moartea cainelui; vomismente,agitatie si in final paralizia muschiului inimii. Acum, Tardieu nu mai avra nici o indoiala ca de la Pommerais folosise digitalina pentru a suprima pe doamna de Pauw si ca alegerea sa se fixase in mod special asupra acestei otravi, datorita faptului ca medicii nu dispuneau inca de mijloacele necesare pentru a depista urmele ei in organism. Si pasajul in care femeia vorbea de digitalina nu era decat o siretenie. Pentru a se pune la adapost de banuieli si pentru a se proteja de o eventuala descoperire a otravirii in corpul victimei, medicul ii ceruse amantei sale, sub un pretext oarecare, sa mentioneze aceasta intr-o scrisoare. Daca ar fi acuzat, argumentul ar fi urmatorul: sarmana femeie luase din greseala si fara sa stie iubitul ei, o doza prea mare de digitalina. Se contura astfel scenariul unei crime perfecte.

In aacest mod se inlantuiau concluziile, foarte logic, ale lui Tardieu. Insa asavantul stia ca convingerile sale personale nu constituiau o proba in fata justitiei si isi aminti ca extractele injectate in sangele primului primului caine nu determinase moartea acestuia.   Aceasta experienta ar servi probabil acuzatului, care ar fi expolatat faptul ca, daca otrava nu a determinat moartea animalului, nu ar fi putut determina nici pe ea a doamnei de Pasuw.

Tardieu a constatat ca trebuia gasit un argument cu adevarat decisiv si ii veni ideea sa repete experientele nu pe caini ci pe broaste care, foarte sensibile la otravuri, reactionau- lucru cunoscut- intr-un mod asemanator cu omul.

In seara de 12 decembrie, un agent, trimis de inspectorul Claude, ii aduse savantului doua pachete, din care unul continea “o scandurica de parchet din dormitorul doamnei de Pauw si care prezenta urme de vomismente, iar in celalalt pachet, talas rezultat din razuirea locurilor unde cazusera vomismentele bolnavei”. Inspectorul claude, care ramasese impresionat si retinuse reprosurile lui Tardieu, a examinat din nou camera in care murise femeia si reusise sa descopere unele urme capabile sa intereseze pe toxicolog.

In aceeasi noapte, Tardieu isi incepu cercetarile. “Plecand de la principiul, scria el mai tarziu in raportul care avea sa fie mentionat in toate tratatele de specialitate, ca atunci cand o secretie cade pe parchet, raman unele  resturi in crapaturi. Expertii au recoltat cu mai multa atentie urmele, inca umede, lipite de marginea bucatii de parchet si au amestecat-o cu cu praful razuit de pe suprafata ei. Materialul astfel obtinut a fost tratat mai intai cu alcool, apoi spalat cu apa si lichidul obtinut a fost supus evaporarii lasand pe fundul balonului un reziudiu lichid. Tardieu a ales trei broaste si practicand incizii, le-a scos inimile. Una din broaste a fost lasata ca martor, in timp ce la cea de-a doua i-a injectat sase picaturi dintr-o solutie care continea 1 cg de digitalina dizolvata in 5 mililitri de apa distilata; la a treia broasca, i-a administrat in acelasi mod 5 g din extractul provenit de la vomismentele culese de pe parchet.

Observatiile notate cu acest prilej erau deosebit de semnificative: in timp ce inima broastei martor a avut o comportare normala, celelalte doua au prezentat simptome identice; dupa scurgerea primelor sase minute, numarul batailor inimii s-a redus de la 42 la 30, uneori chiar 20; dupa 10 minute, ritmul acesteia a devenit foarte neregulat, nu depasea 15-20 batai pentru a se opri definitiv dupa 31 de minute. Dornic sa aiba o certitudine totala, Tardieu a repetat aceste experiente timp de 15 zile. La 29 decembrie, acerut inspectorului Claude sa-i furnizeze bucati de parchet pe  care , in mod sigur nu cazusera vomismente. Vroia sa verifica daca nu cumva ceara de  lustruit parchetul nu continea o otrava al carei efect sa se asemene cu al digitalinei. Cu probele noi primite, el prepara alte extracte, care, injectate la broaste, nu le afecta cu nimic.

Ajuns in acest stadiu, tardieu isi intocmi raportul, in care mentiona

ca doamna de Pauw murise in urma unei otraviri si ca dupa toate probabilitatile, substanta folosita era digitalina. dar sa-l lasam pe Tardieu sa-si expuna concluziile  cercetarilor: “Vaduva de Pauw a decedat la 17 noiembrie 1865. Autopsia cadavrului a dovedit intr-un mod cert ca nu a fost atinsa de nici o afectiune organica. Creierul, plamanii, inima, cu alte cuvinte organele esentiale vietii erau intacte si, cu toate presupunerile care au avut loc la aceasta femeie nu s-au produs nici pierderi de sange interne, nici perforarea stomacului, nici alte leziuni. Acestea sunt faptele care nu pot fi contestate. Adaugam ca, pana in ajunul mortii, doamna de Pauw a fost vazuta indeplinindu-si ocupatiile obisnuite si ca a servit masa ca o persoana sanatoasa. Primele simptome grave, pe care le-a avut in noaptea care i-a precedat moartea, au constat in vomismente repetate si imperioase, urmate de o slabire rapida a fortei fizice. Medicul, foarte competent, care a vazut-o in ultimile clipe ale vietii, doctorul Blachez, a constatat ca ea era palida, foarte agitata, scaldata intr-o sudoare rece, plangandu-se de o durere de cap insuportabila; pulsul era neregulat, cu intermitente, apoi a devenir imperceptibil; bataile inimii, neregulate, incetara pentru o clipa aproape de tot. Blachez compara aceste simptome ce cele care se observa la oamenii care care sucomba de o hemoragie interna, brusca si abundenta. Nu trebuie pierdut din vedere ca aceasta nu era decat o comparatie si trebuie sa recunoastem ca era justa si releva perfect caracterul dominant: acela al unei slabiri progresive a inimii. Blanchez prin medicatia pe care a prescris-o nu s-a preocupat de un singur lucru, de a reanima activitatea inimii.

Este imposibil sa nu remarce ca aceste fapte ofera o asemanare frapanta cu ceea ce s-a petrecut in experientele noaste pe animale supuse la injectarea fie a extractului din dejectiile doamnei de Pauw, fie din digitalina.

Pana aici am ramas pe terenul faptelor perfect stabilite, atat cu prilejul autopsiei cadavrului cat si prin simptomele observate in ultima parte a vietii doamnei de Pauw. La aceste fapte pozitive  este permis sa opunem alte ipoteze, cum ar fi ca aceasta femeie a fost bolnava de mai multe luni de o maladie care i-ar fi provocat in cele din urma moartea. Cadera pe scara a doamnei de Pauw ar fi fost, dupa propriile sale declaratii, punctul  de plecare al bolii. “Caderea, scria ea la 26 septembrie, a fost asa de groaznica, incat persoana care se afla in vizita la ea si care a plecat sa aduca un medic, a crezut ca la reintoarcere nu o va mai gasi in viata. Ea vomita vomita si scuipa sange, vomita tot ce lua, chiar apa, era zdrobita si suferea zi si noapte, iar cand doctorul Gaudinot a vazut-o, a gasit-o foarte bolnava”. A doua zi, ea adauga: “Ma simt doborata de suferinta. Durerile pe care le simt in locul unde am cazut, sunt atat de vii incat nu pot sa stau in nici o pozitie”. In sfarsit, mai tarziu ea va declara ca doctorul Nelaton “nu i-ar mai fi lasat nici o speranta”.

Se afla, in toate acestea, mai mult decat extragerea; imaginatia doamnei de Pauw denatureaza complet faptele. Cum ar fi putut avea loc  o cadere atat de violenta, fara ca sa nu fi lasat nici o urma sau o urmare grava. Ea nu a determinat nici fracturi, nici o comotie, nici intinderi ligamentare sau plagi externe. nimeni nu a vazut urmele  si integritatea organelor, constatate cu prilejul autopsiei efectuata atat de minutios, probeaza ca nici unul din ele nu a fost lezat de acest accident. Nimeni, de altfel, nu a impartasit temerile excesive ale doamnei de Pauw. Doctorul Gaudinot, declara ca nu a constatat nici el pretinsele contuzii si eschimoze, sau tulburari ale stomacului sau ale altor organe si nu a considerat cazul prea serios; s-a limitat la prescrierea de cataplasme, bai, si un regim usor, si ca de atunci au trecut 3-4 saptamani fara s-o mai vada. Cand, mai tarziu, a vorbit de o perforatie posibila a stomacului, el a comis o eroare, deoarece stomacul examinat la autopsie nu era perforat, insa era o eroare foarte usor de inteles si perfect justificata fiind influentata de marturisirea doamnei de Pauw. Nelaton, referindu-se la medicatia prescrisa pentru tulburarile gastrice, a declarat, dupa cum era usor de prevazut, ca el nu putea sa intrevada un pronostic asa de disperat ca acel pe care il avea pacienta. In ceea ce priveste doctorii Velpeau, Desmoreaux, Danet si Huet, erau toti de acord asupra acestui punct de vedere si considerau ca in fapt nu au crezut intr-0 tulburare serioasa a sanatatii. Nu trebuie uitat ca acesti medici onorabili au examinat-o in vederea unui contract de asigurare si ca, asa cum spunea unul dintre ei, societatea ar fi refuzat sa o aprobe daca ar fi constatat ca nu se afla intr-o perfecta stare de sanatate.

Dealtfel, nu este imposibil sa nu ramai convins ca doamna de Pauw nu a fost atinsa de boala, ca pana atunci ea s-a simtit bine, nu a fost bolnava serios, dar avea interes sa lase sa se creada intr-o tulburare serioasa a sanatatii; ea a exagerat urmarile unei caderi si, fara un motiv real, a consultat un mare numar de medici pentru niste dureri nedefinite.

Terminand acest punct, vrem sa facem doua remarci: in primul rand doamna de Pauw era gravida in circa doua luni si ca inceputul sarcinii i-ar fi putut provoca unele deranjamente ale aparatului digestiv; in al doile rand, ca ea revine de mai multe ori asupra folosirii la indemnulunor surse din afara medicilor, a unor substante medicamentoase foarte active, ca acidul prusiac si digitalina, ca si cum ar fi avut presentimentul ca va deceda cu toate simtomele unei otraviri cu aceste substante.

Tardieu a prevazut ca aparatorii lui Pommerais, doamna Lachaud, avocat pe cat de abil pe atat de instruit, va protesta contra raportului sau care, pentru a proba existenta unei otraviri vegetale, evocase rezultatele experientelor pe animale. Daca savantul ar fi avut posibilitatea sa cunoasca un eveniment care s-a petrecut cu 70 ani mai tarziu, el ar fi infruntat atacurile avocatului cu mai multa stapanire de sine. In 1938, Marie Alexandrine Becher, o vaduva de 59 de ani, acuzata de a fi otravit 11 persoane cu digitalina, a fost condamnata de Tribunalul din Bruxelles la inchisoare pe viata. Marii specialisti ai vremii au fost in masura sa profite de progresul realizat de siinta, dupa epoca in care a trait Tardieu.

Heinrich Kiliani si-a consacrat energia si ani de ani de munca pentru a smulge secretele digitalinei. El a reusit sa puna la punct o reactie chimica care consta in colorarea in albastru indigo a materialelor ce contineau acest alcaloid, in cantitate mare; insa aceasta metoda nu putea fi utilizata de toxicologi, caci pentru a ucide un om era necesara o doza infima de digitalina. Astfel, cu prilejul procesului intentat Mariei Becker, expertii, pentru a proba otavirea au recurs, nu la reactiile chimice, ci la experiente pe animale, asa cum a facut Tardieu in anul 1863.

Cand procesul contra doctorului Couty de la Pommerais a inceput in primavara anului 1864, Tardieu era singur. El nu s-a inselat cand a presimtit fulgerele apararii. Lauchaud, vehementa si patetica, si-a concentrat toata atentia asupra metodei utilizate de savant. “Unde este aceasta otrava, spunea avocata, care, dupa afirmatiile acuzarii, a omorat-o pe doamna de Pauw? Nu ne-a fost aratata, nu am vazut-o, nu am atins-o. Care este reactia chimica care a decelat prezenta sa, colorand substanta care o continea?”. Tardieu stia ca este imposibil sa aduca o singura proba, care sa fie bazata pe reactii de culoare. Atunci, impins de orgoliu, el a intreprins experiente care, daca trebuiau sa decida culpabilitatea sau nevinovatia, moartea sau viata, pareau atat de inselatoare si nesigure, ca se simti cuprins de teama. “Nu este lipsit de logica, chiar grotesc , sa incerci sa explici la oameni observatii facute pe broasca? Chiar cu Hectacomba sa de animale moarte, Tardieu nu va ajunge sa convinga ca inima unei broaste este identica cu cea a omului. Nimeni nu-l opreste sa-si prepare extractele si sa le injecteze la broaste. Insa nici un judecator, nici un jurat nu va crede ca corpul victimei continea aceasta otrava misterioasa, digitalina. Marii chimisti stiau ca introducerea albuminei in cadavre ar putea forma, sun efectul ei, o otrava care nu are nimic de-a face cu digetilina, insa care ar provoca moartea broastelor? Expertul nu a prevazut aceasta posibilitate? tribunalul si juratii insa se vor opri de a o retine…”

Asa a continuat pledoaria apararii. Totusi  filipica lui Lauchaud nu a salvat capul lui de la Pommerais care, recunoscut vinovat, a fost executat la 9 iunie 1864.  Avocata a esuat, caci proba adusa de Tardieu era bazata, nu pe extracte din organe, ci pe vomismentele victimei; ea a gresit, de asemenea, intrucat ideea cea mai geniala a pledoariei sale-n supozitia in ceea ce priveste originea otravurilor vegetale in cadavre- aparea atunci ca un fenomen atat de neconceput si neverosimil, incat nimeni nu i-a acordat vreo atentie. Se spunea ca ea nu se putea naste decat in spiritul fantezist al unui avocat, care cauta cu orice pret argumente pentru a-si apara clientul.

 

 

 

ENIGMA CARE A FOST BORGES

   ENIGMA CARE A FOST BORGES

 

Cea mai cunoscuta personalitate literara a Argentinei, Jorge Luis Borges a fost un personaj sofisticat care a trait o mare parte din viata peste Ocean si care sustinea ca “toata lumea este tara noastra”. Desi stapanea mai multe limbi si era familiarizat cu literatura universala, el se identifica totusi cu Buenos Aires, un oras, “pe care il consider la fel de etern ca si apa sau aerul”.

Descendent al uneia dintre familiile istorice din Argentina, neincrezator in mase (detesta populismul peronist), Borges putea totusi sa scrie povesti despre ticalosi din orase sau despre gauchos temperamentali. Acest lucru era deosebit de bizar pentru ca venea din partea unui scriitor care fusese un tanar firav si miop, dar Borges, cu interesul lui fata de epopee si fabule din toata lumea, a reusit sa le plaseze intr-un context universal.

Din aceasta cauza, sustin unii, Borges era distantat de realitatea argentiniana; de fapt, universalismul sau  i-a indignat pe criticii nationalisti.  Alarmat de haosul din Argentina anilor 1970, Borges a salutat lovitura de stat care a inlaturat-o pe vaduva lui Peron, Isabelita, de la putere. A recunoscut chiar dictatura generalului Augusto Pinochet printr-o vizita oficiala in Chile care se poate sa-l fi costat Premiul Nobel pentru Literatura.

Totusi, uneori, Borges putea fi nepartinitor in astfel de probleme. Cand Argentina si Marea Britanie s-au razboit pentru insulele Falkland in 1982, el a comentat batjocoritor ca era echivalentul a ” doi cheliosi care se bat pentru un pepene”.

PERON SI PERONISMUL

  PERON SI PERONISMUL

 

Nimeni nu a lasat o amprenta mai mare asupra Argentinei contemporane decat carismaticul Juan Domingo Peron (1895-1974) care, cu origini provinciale, a ajuns la rangul de ofiter si apoi la cea mai inalta functie in stat. Folosindu-se de un rol intr-o campanie de ajutorare dupa  un cutremur in capitala provinciala San Juan, a devenit o figura politica recunoscuta, fondand un partid cunoscut formal drept “Partido Justicialista”, dar atat de strans identificat cu el incat i se spune si astazi partidul “Peronist”.

Peronismul este plin de contradictii. Dintr-o paleta larga ce cuprinde atat extrema stanga , cat si extrema dreapta, partizanii lui declarau fidelitate fondatorului chiar si atunci cand se impuscau unii pe altii. Singura lor credinta comuna pare sa fie cea  conform careia lipsa scrupulelor este calea spre putere, iar puterea este un scop in sine. Peron insusi era o personalitate ambigua, in care adeptii sai puteau vedea orice le convenea.

In timpul stagiului militar, Peron a calatorit mult prin Argentina, dar si peste Ocean si a vazut cu ochii lui nedreptatile sociale si economice. Ideea sa geniala a fost sa exploateze resentimentele claselor inferioare fata de elita prospera si de interesele straine care exportau bunuri peste Ocean in loc de a le valorifica in Argentina.

Peron a folosit un post minor in departamentul muncii din cadrul regimului militar pentru a forma o coalitie opozitionala formata din sefi de sindicate si membrii acestora, intelectuali de stanga si nationalisti xenofobi. Ca presedinte, el a folosit veniturile guvernului pentru a sustine o birocratie si o infrastructura industriala care, desi era ineficace, asigurau locuri de munca. Sistemul sau de siguranta sociala stabilise securitatea slujbelor- era aproape imposibil sa concediezi muncitorii, sa oferi pensii  mari si conditii de munca mai bune.

Peron nu ar fi reusit toate acestea fara cea de-a doua lui sotie, la fel de carismatica Eva Duarte, o actrita de telenovele cunoscuta mai bine cu numele Evita. Resentimentul ei fata de oligarhie- era  fiica legitima a unui mosier de provincie – era la fel de mare ca si cel al nevoiasilor descamisados (fara camasa), care erau sustinatorii de baza ai lui Peron. La un moment dat, Eva Peron i-a infuriat pe locuitorii unui cartier exclusivist din Buenos Aires deschizand acolo un centru pentru mamele fara locuinta din provincii. Moartea sa cauzata de cancer, in 1952, a scos in strada milioane de oameni care au plans-o.

Intre timp, Peron a calculat gresit impactul cheltuielilor sale generoase care au condus la marirea inflatiei si a susbestimat si opozitia pe care avea sa o intalneasca atat din partea altor factiuni din armata, cat si din partea unor institutii istorice, precum Biserica Catolica. In 1955, lovitura de stat cunoscuta drept “Revolucion Libertadora” l-a alungat in exil, deschizand drumul catre cele mai intunecate decade din Istoria Argentinei.

Revolte si Razboiul Murdar

In exil, Peron a strabatut emisfera vestica inainte de a se stabili in Spania, dar a sperat mereu sa revina la putere in Argentina. In absenta lui, dictatura militara a interzis Partidul Peronist, insa tensiunile politice, economice si sociale au continuat sa mocneasca in societatea argentiniana. La sfarsitul anilor ’60, o perioada de rumori revolutionare peste tot in lume, Argentina a inceput sa se prabuseasca, ca urmarea instabilitatii politice si econimice, cu inflatie exploziva, greve si razboaie de gherila atat urbane , cat si rurale. rapirile politice si asasinatele au devenit frecvente.

In acest context, armata a ridicat interdictia pusa Partidului Peronist, si dupa victoria lui Hector Campora la alegerile prezidentiale din 1973- Peron era inca in exil- – ,”caudillo”a revenit intr-o noapte de iarna, cand milioane de simpatizanti, s-au adunat pentru a-l intampina pe Ezeiza, aeroportul international din Buenos Aires. Au izbucnit lupte intre factiunile peroniste care s-au soldat cu treisprezece morti si sute de raniti, dar noile alegeri de dupa demisia lui Campora au inaugurat in scurt timp cel de-al treilea mandat al lui Peron.

In ciuda unei scurte perioade de entuziasm intr-o societate din ce in ce mai polarizata, Peron, care era batran de -acum, nu s-a dovedit a fi o solutie pentru Argentina, a murit in mai putin de un an. Inlocuitorul sau a fost vicepresedintele si cea de-a treia lui sotie, Maria Estela Martinez, care era cu trezeci si cinci de ani mai tanara decat Peron. Cunoscuta sub numele de Isabelita, ea era dansatoare intr-un club de noapte atunci cand dictatorul a intalnit-o in pereglinarile sale. Puterea din spatele ineficientei Isabelita era Jose Lopez Rega (1916-1989), un personaj sinistru care a organizat forta violenta dreapta “Alianza Anticomunista Argentina” (AAA) si a jonglat cu sume imense de bani ca ministru al asistentei sociale.

Intre timp au avut probleme din partea gherilelor urbane, cum ar fi “Montoneros” (o factiune peronista de stanga care l-a rapit si l-a executat pe fostul presedinte, generalul Pedro Aramburu), si a organizatiilor revolutionare inspirate de Che guevara, cum ar fi “Ejercito Revolucionario del Pueblo” (Armata revolutionara populista) din Provincia Tucuman. Astfel de grupari foloseau frecvent jafurile din banci si rapirile pentru a-si finanta activitatile.

In acest context, o junta condusa de generalul Jorge Rafael Videla (nascut in 1925) a indepartat-o pe Isabelita de la putere in ziua de 24 martie 1976. Lovitura de stat nu a fost sangeroasa, dar  consecinta ei a fost o domnie a terorismului de stat neegalata  in istoria Argentinei, cu exceptia, poate , a dictaturii lui  Rosas. Zeci de mii de argentinieni, majoritatea nevinovati, au disparut pur si simplu de pe strada pentru a fi torturati si deseori ucisi fara a avea dreptul la aparare.

Cupa mondiala de fotbal din 1978 trebuia sa fie o ocazie de a arata o noua Argentina, dar a impartit prima pagina a ziarelor cu “Madres de Plaza de Mayo”, un grup curajos de mame care au demonstrat in piata-simbol a orasului Buenos Aires in fiecare joi, cerand intoarcerea copiilor lor disparuti. Unii dintre acesti copii au fost aruncati din elicoptere sau din avioane in ocean.

Chiar daca Razboiul Murdar i-a eliminat pe asa-zisii. “insurgenti”, regimul a inceput sa se prabuseasca din cauza coruptiei continuie si a inflatiei care a dus la proteste publice majore in 1982. In lua aprilie a acelui an, junta a reusit sa fure un ragaz invadand si ocupand insulele britanice Falkland pe care Argentina le revendica de mult, sub numele de Insulele Malvinas. Un raspuns eficient si neasteptat din partea britanicilor, impreuna cu lacunele grave ale armatei argentiniene, a pus capat atat ocupatiei, cat si a regimului.

VIRACOCHA INTRE LEGENDA SI ADEVAR

 VIRACOCHA INTRE LEGENDA SI ADEVAR

                 ”  In istoriile despre cucerirea Peru-lui de catre spanioli, care se pot consulta in arhivele Academiei regale de istorie din Madrid, un nume obscur revine adesea cand se vorbeste despre America Latina dinainte de cucerire: Viracocha.

                   Primul spaniol care a debarcat in Peru a fost intampinat cu acest nume: “Viracocha!”. Indigenii pronuntau acest nume cu un respect amestecat cu teama. Adesea ei il murmurau pentru a-i saluta pe noii veniti.

                    Cand oamenii lui Pizarro au inceput sa intelega limba incasilor, si-au dat seama ca Viracocha inseamna “spuma de mare”, cocha insemnand mare. S-ar putea crede ca indigenii aveau un mod poetic de a-si primi cuceritoroo in momentul debarcarii, dar aceasta nu poate fi o explicatie pentru obiceiul lor de a-l pronunta atat de des si cu atata veneratie.

                   Pe masura ce inainta spre interiorul tarii, Pizarro se vedea primit cu respect si peste tot se pronunta numele de Viracocha.

                     Cand asunse la curtea marelui imparat incas, Atahualpa, isi dadu seama ca invatatii il considerau un zeu incas coborat din ceruri, un zeu cu numele de Viracocha, caruia i se mai spunea si “Lumina lumii, Creatorul”.

                     Pizarro a fost de-a dreptul uluit. Cu toate acestea, nu s-a abtinut sa nu profite de increderea inexplicabila pe care bastinasii o manifestau fata de el. Au trecut multi ani pana cand alti misionari au intreprins cercetari pentru aflarea adevarului despre Viracocha.

                     In lucrarea de istorie a lui William Prescott, “Cucerirea Peru-lui”, unde sunt compilate mai multe povestiri ale contemporanilor lui Pizarro, se gaseste un pasaj referitor la zeul incas.

                      Legenda povesteste ca oamenii albi cu barbi au venit de pe malurile lacului Titicaca pentru a aduce indigenilor binefacerile civilizatiei.

                       O alta legenda, de data aceasta azteca, povesteste despre o divinitate a binelui,pe nume Quetzalcoatl, care ar fi venit dinspre est, pe marele platou, pentru o misiune identica. Analogia dintre aceste legende este cu atat mai uimitoare cu cat nu se stie sa fi existat vreo legatura intre cele doua popoare.

                       Peruanii, ca si alte rase de indieni, recunosteau existenta unui zeu suprem, creatorul universului, pe care il adorau sub numele de Pachacamac si Viracocha.

                       In onoarea acestui zeu n-a fost ridicat decat un singur templu intr-o vale vecina cu orasul Lima. Dar acest templu exista deja inainte ca tinutul sa cada sub dominatia inca.

                       Dupa toate aparentele, chiar ceilalti zei ai incasilor le vorbisera despre Viracocha. Omul sfant venea, pare-se, de pe mare. (Mare?–Sa fie oare vorba despre uriasul lac Titicaca, sau despre oceanul indepartat, pe care popoarele din Anzi nu-l cunosteau decat foarte vag?)

                        Orice ar spune legendele, este posibil ca atunci cand incasii au descoperit orasul pustiu, la cinsprezece kilometri de Titicaca, sa fi crezut ca este creatia unui mesia alb si barbos si a discipolilor lui.

                         Anumite legende povestesc cum Viracocha, fiinta suprema, “s-a inaltat la ceruri, deasupra marii”. depa ce si-a indeplinit misiunea sa de creatie. (creatie? Sa fi creat el si altceva decat aceste structuri din piatra?)

                         In alta versiune, omul sfant depune un juramant de adio in fata unei multimi de credinciosi, prevestindu-le evenimente ulterioare; falsi profeti vor veni, poate sa-i vada, dar ei trebuia sa nu se lase inselati de aparente. A promis ca va reveni intr-o zi, insotit de discipolii lui. Apoi, “si-a intins mantia deasupra marii si , impreuna cu discipolii lui, s-a inaltat peste ape spre ceruri.” O istorie care pune pe ganduri.

                          E greu de crezut ca incasii au avut atata imaginatie incat au inventat piei albe si barbi, cand pe acel continent erau necunoscute. In orice caz Viracocha este la fel de important pentru incasi ca si Christos pentru spanioli.

                          Siegfried Huber, in cartea sa “In regatul incasilor” observa ca primirea pe care o fac incasii strainilor ar fi “total inexplicabila, daca n-ar exista o traditie, adica daca nu s-ar fi pomenit  oameni albi, barbosi a caror intoarcere sa fie asteptata.

                            E a treia tara din America Latina unde spaniolii auzeau vorbindu-se despre un zeu cu chip de barbat alb si cu barba. Le era cunoscuta foarte bune legenda azteca despre Quetzalcoatl, eroul milos, conducator nemuritor al vechilor tolteci disparuti, divinitate nemuritoare totodata. Despre el se mai spunea ca era alb, barbos si isi invatate poporul multe lucruri nobile si utile: modelarea metalelor, agricultura, arhitectura. Dar, nu se stie de ce intr-o zi a trebuit sa paraseasca linistitul regat toltec. Luand cu sine legile pe care le-a facut, scrierile si cantecele, a plecat asa cum a venit. Cand a ajuns pe plaja a inceput sa planga, apoi a luat o “pluta din piei de sarpe” si s-a dus. In toate legendele, Quetzalcoatl promite ca se va intoarce.

                             Spaniolii au auzit povestindu-se ca in padurile nesfarsite ale vechiului imperiu mayaaa spre zonele de sud, era venerat un zeu asemenea lui Viracocha si Quetzalcoatl, un zeu binevoitor descins din ceruri sa domneasca pe pamant. Numele lui era Kukulcan. Episcopul Diego de Lando, un cronicar al traditiilor maya, scria in secolul al XVI-lea ca Kukulcan a construit un oras grandio, Mayapan, unde a domnit un trimp oarecare, dupa care a plecat. Pe monumentele de la Mayapan, Kukulcan este reprezentat cu barba, iar in ureche poarta o gheara de jaguar.

                            Nu se stie cate mii de ani, maiasii spani, cu piele inchisa s-au batut cu jungla, acolo unde se afla azi Guatemala. In trecerii lor n-au ramas decat niste ruine de piatra. Jungla a asteptat ca rasa sa imbatraneasca, iar apoi a silit-o sa se indrepte spre nord. Migratia a durat secole. Cand au sosit exploaratorii albi n-au  mai gasit decat urme ale unor ruine.                                                              In secolul al XVI-lea,  aztecii si incasii era natiuni in plina dezvoltare. Cortez si Pizarro s-au bucurat de buna primire ca urmare a unei tragice confuziipe care au facut-o bastinasii vazandu-i cu pielea alba si barbi.

                               Viracocha, Quetzalcoatl si Kukulcan sunt oare una si aceeasi persoana venerata si rememorata in trei culturi diferite?

                                Daca nu putem afirma cu tarie ca este o simpla coincidenta, cel putin se poate spune ca cele trei mituri au o origine comuna.

                                 Se poate lua in consideratie si eventualitatea ca trei misionari barbosi, de culoare alba si apartinand aceleiasi civilizarii au fost trimisi in trei locuri diferite: in desertul din Mexic, in jungla din Yukatan si in regiunea muntoasa Altiplano. Fiecare dintre ei le-a dus bastinasilor mancare, energie, i-a invatat sa se protejeze si mai ales sa-si folosesca forta de munca cum inca nu-si imaginasera, invatandu-i aceleasi arte si aceleasi tehnici. Apoi, Intr-0 zi i-au parasit din motive necunoscute, promitandule ca vor reveni.

 Dar se pare ca nu s-au timut de cuvant.

                                     Acesti misionari puteau descinde foarte bine si din spatiu.

                                      Probabil ca misionaruu de acest fel au fost trimisi si in alte lumi, la intervale mari de timp. Multe din lamentatiile egiptenilor au ca tema regretul la plecarea unor zei facuti oameni. Alte popoare, din China sau Grecia, fac adesea referiri la o varsta de aur cand nu se cunostea razboiul si cand, dupa cum afirma Lao-tsen, “puteai  privi fumul inaltandu-se din satul vecin fara sa te simti cuprins de invidie sau ura”.

                                       “Astazi suntem in posesia unui numar mare de dovezi arheologice si antropologice care ne indreptatesc sa credem ca aceste legende cuprind o parte de adevar,” declara Lewis Mumford, unul din cei mai mari eruditi ai generatiei noastre, . “In urma cu aproximativ cinci mii de ani a avut loc un mare salt inainte.” Cu siguranta ca si alte civilizatii au facut asemenea salturi remarcabile in epoci mai putin indepartate.

                                      Manuscrisele de la Marea Moarta, precum si alte descoperiri recente din Orientul Apropiat si Mijlociu, i-au constrans pe cei mai sceptici sa vada in Biblia altceva decat o poveste romantioasa si fantastica. Cercetatorii au conchis ca cea mai mare parte a Vechiului si noului Testament este o compilatie dupa evenimente reale petrecute intre anii 300 inainte de Christos -100 era noastre.

                                       La Sacsahuaman, un alt oras fortificat din vechii Anzi, unul din ziduri are o piatra foarte ciudata. Pe aceasta piatra este gravat un sarpe sprijinit in coada, al carui cap, desenat din profil, se vede foarte clar. Legenda povesteste ca razboinicii, inainte de a pleca in batalie, isi introduceau pumnul in crapatura din dreptul capului de sarpe. In felul acesta capatau forta si curajul de a-si invinge dusmanii. Povestea in sine nu impresioneaza , dar, introducand o busola in locul amintit, acele acesteia incep sa se invarta sub influenta unei forte necunoscute. Astazi exista o explicatie stiintifica pentru acest fenomen. Piatra are proprietati electromagnetice extraordinare. Totusi de unde au stiut locuitorii primitivi? S-o fi descoperit intamplator sau sa-i fi invatat cineva venit din alta parte?

                                     Daca oamenii sfinti, cu puteri neobisnuite, au venit de pe o planeta indepartata, care dintre ei a sosit primul si unde Altiplano pare locul ideal pentru stabilirea primei baze spatiale.  Viracocha pare o fiinta vie, care dupa ce a aterizat pe malul lacului Titicaca a inceput sa dirijeze constructia de la Tiahuanaco. Tehnicile pe care le-a folosit au ramas necunoscute. In felul acesta s-ar putea explica atitudinea incasilor care i s-au inchinat lui Pizarro. Doar zeul lor le promisese ca se va intoarce…

                                     Viracocha nu avea darul previziunii de vreme ce nu si-a prevenit poporul asupra venirii lui Pizarro. Se spune in  legende ca Viracocha sosise intr-un loc unde nu existau unelte. In perioada cand a domnit el, oamenii nu mai mureau. De ce creatorii mitului au insistat atat asupra faptului ca Viracocha si insotitorii lui aduceau unelte pe care nimeni nu le cunostea, uimitoare, pe care indigenii le-au crezut cu-adevarat venite din stele.

                                  De ce se spune ca oamenii nu mai mureau sub domnia lui? Despre acest amanunt se credea ca a fost introdus numai pentru a infrumuseta legenda. Aspiratia de a fi nemuritor este o tema predilecta in majoritatea miturilor si religiilor umanitatii.

                                        Totusi in cazul zeului uman de la Titicaca, acest detaliu intareste ipoteza potrivit careia o expeditie ar fi traversat spatiul de-a lungul mai multor secole. Pentru aceasta ar fi trebuit  ca ei sa se afle intr-o stare vecina cu moartea, sa-si fi suspendat viata atat cat ar fi avut nevoie si sa fi fost capabili sa se “trezeasca” in orice moment. Poate asa trebuie inteles faptul ca oamenii nu mai mureau.

                                      Mai mult, fiintele care participau la o astfel de expeditie, posedau, dupa toate aparentele, cunostinte medicale si erau capabili sa-i vindece pe oameni si chiar sa-i readuca la viata pe muribunzi.

                                    S-a incercat deja in laboratoarele noastre, studiul substantelor cirogene, capabile sa aduca pacientii in stare de hibernare perioade lungi. Este foarte posibil ca o civilizatie mai avansata ca a noastra sa fi realizat odinioara acest gen de experienta sub ochii stupefiati ai poporului de la Tiahuanaco.

                                        Incasii ii atribuie lui Viracocha o putere inca si mai miraculoasa. Iata de pilda o rugaciune incasa, asa cum a transcris-o Alonso de Molina, unul dintre colaboratorii lui Pizarro:

                         O Creatorule!

                         Atotputernicule Viracocha!

                          Tu care ai dat viata si curaj omului prin aceste cuvinte: << Acesta sa fie barbartul>>.

                              Si prin aceste ccuvinte femeii: <<Aceasta sa fie femeia>>.

                            Tu care i-ai conceput si le-ai dat viata!

                             Vegheaza asupra lor, apara-i de suferinte si adu-le pacea in suflete!

                             Da-le viata lunga, creatorule!

                              Iar acum, relatam o poveste incasa transcrisa de un preot spaniol in timpul unei misiuni la Cuzco, pe la 1570:

                              ” La Tiiahuanaco, Creatorul a purces la crearea populatiei si a natiunilor din regiune, modeland statuete din argila. El le-a dat par numai celor care aveau sa poarte plete si barbgi, nu si celor ce aveau sa fie tunsi. Cand figurile de argila au fost terminate Creatorul le-a dat viata si un suflet fiecaruia.”

                                  O asemenea istorie e greu de crezut.  Totusi exista doua statui, scluptate pe peretii care duc spre Poarta Soarelui de la Tiahuanaco.

                                    In “Mitologia latino-americana” scrie despre Viracocha de la Tiahuanaco: “In acest loc, el sclupta pe un bloc de piatra imens imaginea tuturor natiunilor pe care le crease.”

Fetele nu erau tocmai chipuri indiene, nefiind doua care sa fie identice. Alte figuri scluptate erau stilizate, ca totem sau ca simbol. Figurile de pe Poarta Soarelui frapeaza prin realismul lor.

                                  Chipuri cu frunti inalte sau tesite, largi sau inguste. Ochi holbati sau infundati in orbite, apropiati sau migdalati. Pometii proeminenti sau stersi, un nas turtit, un altul carnos si aproape roman, cu extremitatile evidente, un nas grec. Fete inguste, rotunde, ovale sau patrate. Profiluri ascutite, drepte, cu maxilarele iesite in afara. Fara surasuri, fara coafuri complicate, fara ornamente.

                                    Eroziunea de mii de ani, le-a sters gurile si maxilarele. Nu se mai poate distinge daca fetele aveau sau nu barbi si totusi nimic nu le impiedica sa fie reprezentarea “tuturor natiunilor pe care le crease.”

                                       Acest “bloc imens de piatra” — un zid de 20 pana la 25 de metri– contine un esantion aproape complet al omenirii. Sunt reprezentate toate tipurile umane de pe glob. Intrebarea e -unde si-a gasit scluptorul din Anzi modelele?

                                       In cartea lui Disselhof, “Arta vechii Americi“, aparuta in 1960 intalnim urmatoarele:

                                   “In ceea ce priveste constructiile de la Tiahuanaco, ne confruntam cu doua puncte de vedere diametral opuse.

                                        Pe de o parte se afla romanticii si visatorii care numesc orasul “leaganul umanitatii” si care sa straduiesc sa ne lamureasca ca Edenul se afla pe malurile lacului Titicaca. Unii pretind ca acest lacas de cult pagan ar avea mai mult de zece mii de ani.

                                    De cealalta parte, se gasesc cercetatorii moderni care au reluat teoria lui Bennett, potrivit careia Tiahuanaco era un loc de pelerinaj. Aceasta a doua interpretare este mult mai plauzibila explicand  de ce Tiahuanaco ar fi fost construit in mijlocul unui platou muntos de desert unde o populatie numeroasa n-ar fi avut mijloace de subsistenta,”

                                   Atata vreme cat nu s -a oferit o alta explicatie care sa ramana in picioare , explicatia spre care se inclina e aceea ca niste astonauti veniti din spatiu sunt adevaratii fondatori ai Tiahuanaco-ului.

                                     Nu se merge totusi atat de departe cu gandul ca unul dintre ei a dat viata figurinelor din argila sau statuilor din piatra. Se crede mai degraba ca legenda are la baza ipoteza panspermiei dirijate.

                                   Zeul inlacrimat este si el la fel de misterios.

                                    Mesia de la Tiahuanaco prevedea apropierea unui cataclism sau al unui Armaqueddo?

                                      Aceasta viziune sa-l fi determinat, pe el sau pe discipolii lui, sa sclupteze zidul, cu scopul de a lasa o urma despre misiunea pe care o indeplinisera; si anume aceea de a popula Pamantul cu rase umane diversificate? Si daca n-ar fi ramas nici un supravetuitor, colonizatorii din viitor vor sti, gratie acestor marturii in piatra, ca au avut predecesori.

                                        Daca, pe de alta parte pamantenii ar fi reusit sa supravetuiasca, sclupturile ar fi ramas acolo pentru a le aminti ascendenta. Daca e sa dam crezare legendelor transmise din generatie in generatie au existat supravetuitori.

                                          Dar probabil nu a avut loc nici un cataclism. Viracocha a fost probabil constrans sa plece. A  trebuit, poate, sa ajunga in alta parte pentru a indeplini un proiect despre care nu ne putem imagina nimic.  Poate ca expeditiile spatiale au primit ordinul de a nu ramane decat un timp determinat in acelasi loc.”

 

 

 

NIBIRU 2030

      NIBIRU 2030

 

”   S-a tot scris in ultimii ani, si tot mai des sub o anume influenta a unei frici amestecate cu resemnarea, despre planeta Nibiru. Aflata in sistemul stelar invecinat cu noi, la aproximtiv 2.3 ani lumina distanta fata de noi, Nibiru si steaua centrala Nemesis sunt pozitionate la aproximativ 45  de grade deasupra sistemului nostru solar. Odata la 3600 de ani orbita Nibiru intersecteaza orbitele lui Pluton, Neptun si Uranus, producand perturbari majore in liniile campurilor electromagnetice ale acestor planete. Ele la randul lor sunt influentate de catre Jupiter, gigantul sistemului planetar, al carui camp electromagnetic va fi influentat de asemenea interferente. Se considera de catre cercurile esoterice ca pata rosie de pe Jupiter are o legatura directa cu Nibiru, ceea ce duce la ideea unor transformari majore in anii care vor urma. Dincolo de legende si interpretari fanteziste, sa vedem ce ar putea sa se intample la apropierea lui Nibiru si cand s-ar putea petrece acest fenomen. Conform tablitelor sumeriene descifrate, despre Nibiru si steaua Nemesis existau cunostinte inca din vremea vechii Mesopotamia. Cercetarile arheologice si paleoastronautice confirma faptul ca sumerienii aveau cunostinte referitoare la annunnaki si la sistemul stelar din care venisera catre pamant, unde s-au instalat in regiunea vechiului Babilon. Tablitele sumeriene descriu prin anumite linii legatura dintre Soarele nostru si Nemesis, steaua pitica rosie care impreuna cu Nibiru, si poate si alte planete din cohorta sistemului ei stelar, influenteaza la anumite intervale mari de timp si in mod tangential planetele din sistemul nostru solar. Nu este o idee ce neaparat ar trebui respinsa, deoarece asa cum au estimat astrofizicienii in ultimile doua decenii de observatii, aproape toate sistemele stelare din Calea Lactee sunt binare sau trinare.

Dar ce poate aduce Nibiru din nou? Legendele si miturile din vechime ne-au lasat mostenire informatii legate de schimbari mari, uneori dramatice, pe care specia umana le-a traversat atunci cand Nibiru a trecut prin sistemul solar. Asa cum au consemnat legendele, se pare ca zeii au existat printre pamanteni pana aproximativ in anul 1500 inainte de Cristos. dupa cea datarar au mai fost vazuti sau chiar deloc, ceea ce demonstreaza ca odata cu trecerea lui Nibiru, anumite frecvente vibrationale s-au schimbat. Insa in locul zeilor au aparut printre oameni alte fiinte, nu neaparat binevoitoare. Annunnakii au iesit din anonimatul lor, deoarece pana atunci fusesera eclipsati de catre vechii zei care inca ajutau oamenii. Vechii zei din Sirius, Pleiade sau alte sisteme stelare. Toate datele istorice convergcatre ideea ca in jurul anului 1500 inainte de Cristos in arealul mediteranian la toate popoarele din zona, s-a petrecut o schimbare in planul dinastiilor si al credintelor. Astfel daca luam in considerare anul 2000 si calculam 3600 de ani inapoi, vom gasi anul 1600 inaintea erei noastre. Insa corectia acestor date vine din partea entitatilor numite Fondatori, si ale caror mesaje afirma foarte clar ca Nibiru exista, si ca aceasta planeta isi va exercita influenta sa la un nivel major in jurul anului 2030. Deci sperietoarea cu Nibiru si 2012 este doar o gaselnita a Illuminatilor care, profitand de informatiile reale transmise prin mediumi, le-au preluat, si ca orice metoda de-a lor, au amestecat o jumatate de adevar cu minciuna, mizand pe faptul ca populatia , desi  Nibiru nu va afecta Pamantul si omenirea in 2012, va descarca in jurul planetei noastre un imens val de frica ce ar putea atrage energii de acelasi fel. Adica ce anume? Pe annunnakii de pe Nibru, care ar putea beneficia astfel de un portal psihic prin care sa patrunda pe Pamant inainte de termen, invadand mentalul colectiv si producand o sclavizare a oamenilor la acest nivel.

Desigur, s-a scris despre Nibru si  2012, dar nu s-a oferit nicio informatie cum ca aceasta planeta ar avea vreun rol major in anii viitori in a influenta omenirea. De abia in 2030 apropierea accentuata a lui Nibiru se va face simtita in zona Pamantului, si ceea ce este scris in vechile scripturi se va produce. Profetia tibetana coincide in acest sens cu cea din Apocalipsa lui Ioan, in sensul ca ambele ofera, desi in viziuni diferite, informatii despre unul si acelasi eveniment. Este foarte posibil ca societatea planetara sa evolueze pana in 2030, deci inca 14 ani de acum incolo, catre un nivel tehnologic si mai dezvoltat, dar totodata si mai agresiv din perspectiva modalitatilor de control a oamenilor prin carduri si alte  mijloace electronice si digitale.  Si atunci in 2030 va aparea Anticristul, dupa toarte probabilitatile, iai in 2033, asa cum a fost profetit, Messia sau A Doua Venire a lui Cristos va pune capat indelungatei ere a intunecatilor pe minunata noastra planeta. Chiar asa!? Cum i-a suportat Geea pe acesti reptilieni in aura ei? Iata ce spune profetia tibetana: “… cand Soarele si Luna, si asterismul (domeniul) lunar/stelar Tishya (corp ceresc sau stea nota redactie) si planeta numita Jupiter se vor afla toate in conjunctie pe cer, atunci Era de Aur va incepe si Kali Yuga- era intunericului, va lua sfarsit…” Tishya poate fi considerata Nemesis, Nibiru fiind planeta care orbiteaza in jurul ei. Acest moment ar putea fi undeva in vara anului 2025 cand intradevar Jupiter, Soarele, Luna si domeniul lunar hindus al stelei Thysia -cunoscuta ca si Pushya din constelatia Racului – se vor afla pe cer intr-o conjunctie stransa pe semnul Racului in primul decan. Data respectiva ar fi 25.06.2025.

Deci batalia nu s-a incheiat si nici nu a luat sfarsit in 2012. Anul 2012 este doar primul din urmatorii ani in care va incepe iminentul si ultimul razboi si cel mai crunt pe care-l vom avea cu intunericul. De aceea sutele de mii de entitati inalte de Lumina si Iubire au venit in valuri valuri pe Pamant sa ne ajute. … Nimeni din cei care vor Iubirea si Lumina nu va fi lasat singur in aceasta lupta! Si sa nu uitam niciodata : Pana si cea mai mica luminita lumineaza in intuneric… iar noi suntem 7 miliarde de mici luminite in Romania…  De aici va fi re-aprinsa faclia sacra a luminii si iubirii divine pentru intreaga omenire…”

Morti misterioase in antichitate

     MORTI MISTERIOASE IN ANTICHITATE

 

Ce otrava l-a ucis pe Britanicus? Ce se gasea in cupa data lui Socrate? Cum a reusit Mitriade (Mitriade VI Eupator cel Mare (132-63 i.H.) -rege al Pontului in Asia Mica) sa devina imun la otravuri? Ce ciuperci i-au fost servite la masa imparatului Claudius? Ce contineau vaporii care o faceau pe Pitia la Delfi sa intre in transa?

Atatea intrebari care solicita priceperea istoricului, dar si a toxicologului, a botanistului si a chimistului. Nu este o sarcina usoara sa identifici otravurile, drogurile, antidoturile, plantele folosite in Antichitate. Termenii folositi de autorii vechi pentru a le desemna, nu sunt, adesea, termeni stiintifici si este, uneori, greu sa separi adevarul de fals, realitatea de fictiune, istoria de legenda. Si totusi, coroborarea datelor furnizate de literatura greaca sau latina cu cunostintele toxicologiei moderne, permite formularea unor ipoteze interesante in scopul elucidarii acestor probleme.

 

        Farmacopeea antica

Farmacopeea antica era bogata si variata. Egiptenii descoperisera acidul cianhidric pe care-l extrageau din samburi de piersic: probabil    Tutankhamon a fost asasinat cu aceasta otrava. Biblia citeaza radacina de absint ( plata aromatica continand o esenta amara si toxica, din familia compozeae). Popoarele vechi folosea mai ales otravuri vegetale, extrase din cucuta, opium, digitala, laptele cainelui, brandusa, matraguna, maselarita; din clematita si spanz obtineau meconiu ( suc continand alcaloizi -meconina).

Foloseau si otravuri minerale (arsenicul, ceruza- carbonatul bazic de plumb-, cinabrul- sulfura de mercur). In acest arsenal se gaseau si substante animale, ca sangele de salamandra, macinatura de cantarida, buprestes si omida de pin. Buprestes si cantaridele sun insecte coleoptere. Primele, indiferent de specie, nu au proprietatile atribuite de greci. Pudra de cantarida, luata pe cale orala, irita organele urinare si era considerata , gresit, ca afrodisiac.

Molusca marina cu aspect de limax, aplysia, era considerata toxica, dar in mod gresit. Sangele de taur este cu adevarat toxic si a fost folosit de Hanibal ( general si om de stat cartaginez- 247-183 i.H.- s-a otravit pentru a scapa de romani), Themistocle (general si om de stat atenian- 525-460 I.H.) si Midias, regele Frigiei (715-676 I.H. )  Ptomainele, substante toxice, apar, in adevar, in sangele stricat. Sunt alcaloizi proveniti din substante azotate degradate: hidramine, diamine si aminoacizi. Astfel, colina, care are actiune de protectie asupra ficatului, prin oxidare se transforma in muscarina care este chiar otrava dintr-o ciuperca (Amanita muscaria; palaria sarpelui).

Uneori, insa, tipul de otrava sau de drog este mai greu de precizat. Prima enigma o gasim in Odiseea. Pentru a-i da posibilitatea lui Ulise sa scape de farmecele lui Circe care i-a preschimbat tovarasii in purcei, Hermes ii aduce o iarba misterioasa: “Radacina era neagra si floarea, alba ca laptele; – moli- o numesc zeii; muritorii o smulg greu; dar zeii pot orice.”

Ce poate fi aceasta “iarba”? S-a crezut ca este spanz, maselarita. sau mandragora (planta a carei radacina se aseamana  cu o forma omeneasca si are proprietati narcotice si purgative. Odinioara se folosea in vrajitorie).

Spanzul celor vechi apartinea genului strigoaie  (o planta robusta, cu flori albe-verzui. veninoasa, medicinala) din familia liliaceae: el contine alcaloizi care incetinesc bataile si micsoreaza forta de contractie a inimii. Este un hipotensor si un laxativ. Era recomandat celor care vorbeau fara sir si tare. Spanzul de astazi face parte din ordinul ranunculales, familia ranunculaceae, care infloreste iarna si de aceea i s-a dat numele : trandafir de Craciun; are un prost renume chiar si in vremea lui Dioscoride (Pedanios D. sec I d.H.- medic si botanist grec originar din Asia Mica. A scris; “Despre mijloacele de vindecare”).  Nu ne putem da insa seama cum, una sau alta din aceste plante, i-a putut feri pe tovarasii lui Ulise si pe Ulise insusi, de a fi transformati in porcine.

Maselarita si mandragora sunt, de asemenea, plante cu flori  albe si se gasesc pe malurile Mediteranei. Ele au proprietati calmante si narcotice, si, din acest motiv, intra, probabil, in compozitia bauturii “Nepenthes”( bautura magica contra tristetii) care aducea “uitarea tuturor relelor” cu care Jason ( erou tesalian. A organizat expeditia argonautilor pentru cucerirea Lanei de Aur din Colchida) l-a adormit pe balaurul din Colchida. Una din aceste doua plante i-a fost data lui Ulise, probabil , pentru a-l face sa uite spectacolul dureros al tovarasilor sai metamorfozati si sa-i usureze intoarcerea in Ithaca.

Tot in Odeseea, Elena i-am dat lui Telemac, fiul lui Ulise, acest misterios Nepenthes  pentru a-i alina supararea si durerea. Unii autori cred ca este vorba despre opium sau hasis pe care grecii probabil ca le cunosteau. Dar a fost gresit asimilat cu cafeaua, care va fi introdusa pe continentul european abia in secolul XVII. In orice caz, aceasta bautura nu are nimic de-a face cu planta carnivora cu acelasi nume care creste in regiunile tropicale ale Lumii vechi (Malaezia).

O alta enigma este cea a Pitiei din Delfi, preoteasa lui Apollo. Se considera ca aceasta fecioara primea inspiratia datorita unei degajari ( pneuma) de gaze ce ieseau dintr-o spartura in pamant pe care traditia o situiaza in fundul adyonului (camera subterana in care stateaPitia). Dar sapaturile de la Delfi n-au aratat in acel loc nici o emanatie de vapori. Daca nu era o pneuma,  se poate crede ca Pitia mesteca frunze de laur (dafin), arborele lui Apollo; unele varietati de laur sunt, cu adevarat, toxice. Noi credem ca delirul Pitiei era un fenomen de ordine religios, inrudit cu autosugestia. Si astazi, ca si in Antichitate, nu este nevoie de un agent fizic sau chimic pentru a se provoca o stare de excitatie sau de frenezie religioasa.

N-A FOST, MAI CARAND, CRETA?

 N-A FOST, MAI CURAND, CRETA?

 

Pentru unii autori, Atlantida ar fi fost un continent  foarte mare situat pe locul actualului Ocean Atlantic. In acest fel, s-ar putea explica asemanarile dinre civilizatiile amerindiene (a indienilor din America) si cele egiptene si grecesti. Aceasta ipoteza nu poate fi credibila, asa cum nu pot fi nici altele care se bazeaza mai mult pe imaginatie decat pe date stiintifice. Astfel,  fizicianul german Otto Muck considera ca Atlantida se intindea din Mexic pana in Mesopotamia, aceasta putand explica similitudinea dintre piramidele Egiptului si cele din America precolumbiana. Locuitorii acestui imperiu ar fi fost oameni din Cro-Magnon!

Aceasta explicatie pune atatea probleme noi, cate raspunsuri da. Si aceasta cu atat mai mult cu cat, dupa spusele savantului, intr-o buna zi, un meteorit enorm ar fi cazut in mijlocul Atlantidei, din care n-au mai ramas decat cateva ruine, intre care si zidurile din Bahama.

Mergand mai departe cu ideile fantastice, unii au imaginat o Atlantida dotata cu masini zburatoare si cu submarine, populata de sclavi jumatate oameni, jumatate animale, sfasiata de lupte intre “buni” si “rai”…

Platon a situat Atlantida la vest de coloanele lui Hercule, adica de stramtoarea Gibraltar. Si, spunea el, insula era mai mare decat Libia (adica Africa de Nord) si Asia ( e vorba de Asia Mica) impreuna. Dar nu cumva Platon a interpretat gresit legenda egipteana? Oare Atlantida nu era situata, mai curand, intre Libia si Asia? Iar intre Africa de Nord si Asia Mica exista o insula: Creta. Si aceasta insula permite celor ce vin din Egipt ca, trecand prin cateva insule mai mici, sa ajunga pe un alt teritoriu, Grecia…

Amintim ca acest amanunt exista in textul lui Platon.

In plus, numeroase aspecte din descrierea Atlantidei facuta de catre Platon amintesc de Creta antica, cu alte cuvinte de civilizatia minoica, dezvoltata aici incepand cu anul 2400 i.H.

In multe privinte, civilizatia Cretei poate fi considerata ca foarte evoluata. Cretanii cautau sa-si infrumuseteze viata si iubeau tot ce era frumos. Femeile erau elegante- una din ele, reprezentata intr-o pictura a fost denumita Pariziana- si aveau un rol important in societate.

Cretanii erau un popor de navigatori. Ei au pus la punct instalatii sanitare perfectionate si foloseau bai facute din pamant ars sau din metal. Au lasat numeroase opere de arta.

Cursele de tauri se desfasurau frecvent in Creta antica; si, dupa cum spunea Platon, ele se practicau si in Atlantida. Taurul avea un mare rol in civilizatia lor. Conform legendei, Pasiphae, sotia regelui  Cretei, Minos, a avut un copil cu un taur iesit din valuri. Acest copil avea trupul de om si capul de taur: Minotaurul, un monstru sangeros, care traia intr-un labirint si care,la fiecare noua ani manca sapte tineri greci ( sapte baieti si sapte fete), dati ca tribut de Atena.

Fiul regelui Atenei, Tezeu, s-a oferit sa faca parte din grupul victimelor monstrului. Fiica lui Minos, Ariadna, i-a dat un fir cu ajutorul caruia sa poata iesi din labirint ( de aici provine expresisa firul Ariadnei). Si Tezeu a ucis Minotaurul.

Cretanii practicau deci diferite coride (curse de tauri). Taurii pe care-i foloseau erau fie specimene domesticite, fie bouri redutabili. Bourul a fost marele taur al Preistoriei: el apare pe frescele din Lascaux si il regasim in toata Antichitatea (Cezar l-a intalnit in padurea hercinica (orogeneza hercinica- totalitatea miscarilor de cutare a scoartei pamantului in urma careia s-au format o serie de munti – Ardeni, Vosgi.) si in Evul Mediu; el a disparut, se pare. pe la 1627. Era un animal impresionant, cu coarnele formand o lira, si inalt de 2 metri in regiunea greabanului; taurul era negru, iar femela, roscata.

Cretanii se distrau si cu jocul primejdios numit “sari peste taur”. Curtea palatului din Cnossos, capitala Cretei, era, cu aceasta ocazie, transformata in arena. Un tanar Cretan ( sau o tanara cretana care era imbracata barbateste, rochia ei lunga, obisnuita, nefiind potrivita) sarea spre taurul care se repezea spre el, il prindea de coarne si facea ub salt periculos peste spinarea taurului. Un partener il prindea in partea cealalta.

Acest joc era plin de riscuri, “saritorul” riscand sa fie strapuns de coarnele animalului. Lupta nu ducea la moartea animalului, dar , uneori, acesta era sacrificat dupa corida.