ANTONIO POSSEVINO

ANTONIO POSSEVINO

 

Antonio Possevino s-a nascut la Montova, la 12 iulie 1533, in familia unor aurari din cartierul Sf. Leonardo, Francesco si  Caterina, si s-a stins din viata la Ferrara, la 26 februarie 1611.

Intre anii 1550- 1552, tanarul Antonio a fost trimis la Roma pentru a deprinde tainele literaturii si ale filosafiei. Dar, din invatacel, a devenit repede un cunoscut invatat al timpului, renumele atragandui-i si o prima oferta pentru slujba de profesor. Cardinalul de Augsburg, August Otto truchsess von Waldburg, l-a recomandat ca preceptor al fiului imparatului german Ferdinard I (1556-1564), viitorul imparat Maximilian al II-lea (1564-1576). In locul deplasarii in Germania, Possevino a ramas insa la Montova, unde cardinalul Ercole Gonzaga (1505-1563) i-a incredintat educatia celor doi nepoti, Francesco si Scipione.

Dupa ce si-a desavarsit cunostintele de filosofie la Ferrara (1556) si pe cele de drept la Padova, Antonio s-a intors, in februarie 1559, la Montova. Dar, pentru scurta vreme, deoarece, cu sprijinul aceluiasi Ercole Gonzaga, a obtinut conducerea abatiei Sf. Antonio, din Fossano, in regiunea Piemontului. Din nou insa, Antonio a fost mereu pe fuga, caci, in iulie acelasi an, il gasim la Padova, unde si-a reluat studiile universitare.

Ideile iezuitului Benedetto Palmio, numeroasele lecturi ale principalilor corifei ai curentului si, nu in ultimul rand, exemplul fratilor Archille, Leonetto si Ludovico Gagliardi, nobilii padovani care s-au decis sa treaca in randurile Companbiei lui Iisus, L-au indemnat sa ia decisiva decizie.

Si, astfel, la 29 septembrie 1559, Antonio Possevino a devenit membru al Ordinului. in scurt timp, si-a pus semnatura pe importante disertatii teologice si istorice, al caror succes a fost dovedit si de numeroasele editii, aparute atat pe teritoriul italian, cat si in strainatate: Moscovia (Vilnius, 1586, cu titlul Commentarii di Moscovia, editie aparuta cativa ani mai tarziu la Mantova, in 1569); Il soldato christiano (Soldatul crestin), Roma, 1569, Il Commentario di Transilvania (Comentariul Transilvaniei), 1584,  Budapesta 1913; Trattato del Santissimo sacrificio dell’altare detto messa (Tratat despre prea sfantul sacrificiu al altarului, zis messa), Lyon, 1563, Cultura igeniorum (Cultivarea geniilor), Venetia, 1604, Apparatus sacer ad scriptores Veteris et Novi Testamenti (Despre scrierile din  Vechiul si Noul Testament), Venetia, 1603-1606.

Familia lui Possevino nu a dat insa numai un singur intelectual de marca. Nu trebuier uitat Giovan Battista, mort in 1552, autorul lucrarii  Dialogo dell’onore (Dialogul onoarei, 1553), publicata postum la Venetia, cu sprijinul lui Antonio, in care erau prezentate, pe larg si cu comentariile de rigoare, ideea , “duelului, a tuturor caracteristicilor si gradelor nobiliare in care se vede onoarea”, precum si noua teorie despre legaturile dintre literatura si familie, cat si despre rolul pe care putea sa il aiba femeia.

Din pacate, alti doi frati, Giorgio si Alessandro, nu au cunoscut o soarta prea fasta: primul a trait zece ani in exil, printre straini, iar al doilea a intrat intr-o casatorie cu totul si cu totul nefericita.

Tot din randul clanului Possevino trebuie amintit si Antonio, cel tanar, nepotul iezuitului, medic de profesie, autorul operei de versuri De theorica morborum (Despre teoria bolilor, 1600). Un alt nepot, Giambattista Bernardino, preot la biserica Sf. leonardo din Mantova, a fost unul dintre apropiatii arhiepiscopului de Milano, cardinalul Carlo borromeo, caruia i-a si dedicat o biografie. Dintre lucrarile sale, tratatul De officio curati (Despre indatoririle preotului, Ferrara. 1610) a ocupt un loc aparte, dovada stand numeroasele sale editii ulterioare.

O chestiune, la prima vedere marginala, a provocat insa numeroase discutii in lumea istoricilor interesati de personalitatea lui Antonio Possevino- presupusa origine ebraica a iezuitului nostru.

A Cincea Adunare generala a membrilor Companiei lui Iisus, ce si-a deschis lucrarile la 3 noiembrie 1593, sub conducerea lui Claudio Acquaviva (1543-1615), a aprobat sub presiunea Spaniei un decret in care se specifica interzicerea patrunderii in confrerie a oricarei persoane de origine ebraica sau sarazina.

Trebuie insa amintit ca unul dintre cei mai importanti discipoli ai lui Ignazio de Loyola (1491-1556), devenit si cel de-al doilea conducator al Ordinului, Diego Lainez (1512-1565), a fost evreu. Originile acestuia le-a dedicat Possevino ultimile sale luni din viata! intr-o scrisoare adresata fratelui iezuit Francesco Sacchini, Antonio Possevino a incercat chiar sa-si clarifice aceste aspecte, inainte de a finaliza propria istorie a Ordinului.

Subiectul fusese ales poate si pentru faptul ca, in 1557, deci inainte de intrarea in randul fratilor Companiei lui Iisus, literatul florentin Donato giannoti (1492-1573) il acuzase pe Possevino de a fi avut origini evreiesti. Asemenea acuze au fost facute din nou publice cativa ani mai tarziu, in 1585, in vremea in care iezuitul isi indeplinea misiunile diplomatice in serviciul papal.

In paginile unei autobiografii ramase inedite, astazi pastrata in Arhivele Companiei lui Iisus, ca si, de asemenea, in cuprinsul unei scrisori, datata 1600 si adresata unui alt florentin (Baccio Valori), Antonio Possevino a notat ca bunicul din partea tatalui, alaturi de acesta- ambii mesteri aurari cunoscuti- au emigrat din Asti, mai intai la Milano si apoi la Mantova, unde au ajuns in jurul anului 1526. Din textele sale reiese apoi ca, ajunsa acolo, familia sa si-ar fi schimbat numele din Cagliani in Possevino. Numele initial se pare ca ar fi deviat din Calliano, un cunoscut oras medieval din regiunea Minferrrrrrrato, zona cu o semnificativa si indelungata prezenta a comunitatii evreiesti.

In ultimii ani din viata, Possevino a fost nevoit sa auda din ce in ce mai multe zvonuri legate de posibila sa origine ebraica. Atat de multe, incat s-a vazut obligat sa scrie propria sa aparare. Misiva, redactata cel mai probabil in primavara anului 1608, cuprindea o enumerare a tuturor personajelor de origine evreiasca ce stateau la baza edificarii Bisericii Catolice, insiruire in care Possevino si-a introdus si propriul nume.

Astazi, Antonio Possevino este considerat unul dintre fondatorii Universitatii din Cluj, una dintre cele mai mari de pe teritoriul Romaniei, si numele sau troneaza pe frontispiciul Bibliotecii italiene a Centrului cultural itaalian din acest oras.

Magazin istoric 2010

MEMORIA PRESEDINTILOR

   MEMORIA PRESEDINTILOR

 

Americanii stiu sa isi respecte si onoreze marile personalitati din istorie. Prin restaurarea caselor lor, prin memoriale impresionante si sclupturi gigantice, le amintesc urmasilor de marii oameni care au contribuit la crearea noului stat.

Sa exemplificam prin doi mari presedinti ai S.U.A. : George Washington si Thomas Jefferson….

Locuinta lui George Washington de la Mount Vernon din statul Virginia, a fost mostenita de acesta in 1759, de la fratele vitreg, Lawrence, cel care si botezase locul in onoarea amiralului Edward Vernon (1684-1757), sub care a servit in Marea Caraibilor.

Casatorindu-se, in 1759, cu Martha Custis (1731-1802), George Washington s-a stabilit la Mount Vernon, ducand pe acea plantatie o viata linistita, timp de 15 ani, pana la inceputul Revolutiei Americane (in acea perioada devenise si membru al Conventiei Burghezilor Virginiei). In 1775, Washington a fost delegat la al II-lea Congres Continental de la Philadelphia, cand a fost numit comandant sef al Armatei Continentale. Au trecut sase ani pana sa-si revada indragitul Mount Vernon. Din 1789, cand a devenit pimul presedinte al Statelor Unite, a fost nevoit sa traiasca departe de Mount Vernon, pentru inca opt lungi ani, cu exceptia unor scurte perioade.

Retragandu-se din viata publica in 1797, s-a intors la Mount Vernon, unde s-a stins din viata , la 14 decembrie 1799, fiind si ingropat acolo. Sotia, Martha, a murit in 1802, fiind si ea inmormantata alaturi de George, in vechiul cavou al familiei.

In batranul parc din Mount Vernon totul a fost lasat asa cum era pe vremea lui Washington. Aleile, presarate cu nisip auriu, duc la o poienita cu iarba tunsa. Copacii batrani se dau parca in laturi, lasand sa se vada o casa joasa, cu etaj, cu un mic foisor pe acoperis, un conac trainic, cu aripile larg desfacute. Acolo, unde timpul pare sa se fi oprit in loc, peisajul este deosebit de frumos. Prin frunzisul pomilor, se intrezaresc apele bogate ale Potomacului, care curg lin la poalele casei.

Patrunzand in interior, prin vestibul, in salonul cu mobilier vechi, greoi, pe pereti stau de straja portrete innegrite de vreme. In dormitoare, se vad paturi cu baldachin, sprijinite de stalpi scluptati. In odaia lui Washington, nimic nu pare de prisos. Acelasi fel de pat, la picioarele caruia se afla un sipet imbracat in piele, cu marginile batute in tinte de arama. E odaia unui soldat, a unui om nepretentios, care stia sa se daruiasca, pe de-a-ntregul, unei cauze, odaia unui intelept, care vedea fericirea vietii nu in lux, nu in huzur si confort, nu in bogatie, nu in gloriea lumeasca, ci in fapte. Se vad si astazi masa, innegrita de ani, la care a lucrat, lada, in care si-a transportat, in timpul campaniilor, putinul avut, dar si patul in care se odihnea dupa munca si in care si-a dat obstescul sfarsit.

Cuvintele spuse despre Washington de unul dintre contemporani au reusit, poate, sa il caracterizeze cel mai bine: “primul la razboi, primul la vreme de pace si cel dintai in inimile concetatenilor sai”.

     Thomas Jefferson (1743-1826), autorul Declaratiei de independenta a Americii, a fost investit al treilea presedinte al S.U.A.. la 4 martie 1801. Doi ani mai tarziu, in 1803, a reusit sa cumpere de la Napoleon, teritoriul Louisiana, ceea ce aproape a dublat suprafata de atunci a Statelor Unite. Reales ca presedinte in 1804, ar fi putut sa obtina si un al treilea mandat, dar a preferat sa-i urmeze exemplu lui Washington si sa se retraga , la Monticello, in varsta de 66 ani, dupa aproape 40 de ani de activitate politica, stingandu-se din viata la 4 iulie 1826.

Plantatia Monticello, desenata si ridicata de Jerrerson, ramane un exemplu clasic al arhitecturii americane. Spre deosebire de oricare asezare anterioara, a fost construita  pe un platou, in varful unui deal, in aproprierea localitatii. Charlottesvill, din statul Virginia. Casa adaposteste nu numai mobila si obiecte personale, care au apartinut lui Jefferson, ci si o bagatie de inventii arhitecturale, ce i-au fost atat de dragi.  Gradinile de la Monticello, au fost restaurate in concordanta cu planurile originale ale lui Jefferson. intre documentele sale au fost gasite multe scheme si desene ale gradinilor, inclusiv ale straturilor de flori din aproprierea casei.

Jefferson a fost inmormantat in cimitirul familiei, situat in aproprierea casei. Pe piatra de mormant sta scris un epitaf, scris de el insusi: “Aici a fost inmormantat Thomas Jefferson, autorul Declaratiei Independentei Americii al Statului Virginiei, luptator pentru libertatea religioasa si tatal Universitatii Virginia”.

In capitala Statelor Unite, Washington, monumente si memoriale marete amintesc de cei doi pomeniti anterior.  De-a lungul timpului, Monumentul Washington a fost denumit in numeroase feluri: “tribut in piatra”, “matematica in actiune”, “puritatea formei abstracte”. “un semn de exclamare inalt de 184 metri”. Este plasat in intersectia liniilor Casa Alba Memorial Jefferson si, respectiv, Capitoliul -Memorial Lincoln. Constructia obeliscului a inceput in 1484, pe locul desemnat anterior pentru o statuie terestra a lui Washington, iar piatra din varf a fost asezata doar in 1884, adica dupa aproape 40 de ani de la punerea temeliei.

Cu o inaltime de 184 metri, o greutate de peste 90 de tone ( adancimea fundatiei este de 12 metri), obeliscul numara 898 de scari, pe care doar cei curajosi si tineri le pot urca pana aproape de varf, de unde pot fi rasplatiti cu o minunata panorama a orasului spre toate cele patru puncte cardinale.

Din inscriptiile scluptate pe multe dintre cele 190 de placi memoriale ce ii intampina pe vizitatorii care urca scarile, se pot afla numele celor care au oferit donatii generoase, datorita carora a si fost ridicat monumentul. In afara de institutii si de cetatenii americani, s-a facut apel si la diferite tari, pentru a contribui la infrumusetarea obeliscului. Grecia, de exemplu , a trimis o bucata de marmura alba din ruinele Pantheonului. Dar cea mai frumoasa piesa din istoria monbumentului a fost tot o bucata de marmura din templul Concordiei din Roma, unul dintre monumentele emblematice ale Forumului, donata de Papa Pius al IX-lea (1846-1878), insa, din pacate, ea a fost furata in 1854, nemaifiind gasita nici pana in zilele noastre.

Memorialul Jefferson, situat pe malul bazinului Tidal (“bazinul cu maree”), construit in stilul Pantheonului din Roma, pe care Jefferson il admira in mod deosebit, contine numeroase inscriptii ce exprima vederile presedintelui cu privire la libertate si democratie. Deasupra intrarii in Memorial, troneaza un grup scluptural, ce il prezinta pe Jeefferson in fata Comitetului numit de Congresul Continental pentru a redacta Declaratia de Independenta.  

Interiorul memorialului, in forma de dom, este dominat de statuia eroica a lui Jefferson, din bronz, inalta de sase metri, situata pe un piedestal din granit negru, inalt de doi metri.

Pe teritoriul  Statelor Unite mai sunt multe opere de arta, case memoriale si locuri istorice restaurate, prin care americanii isi amintesc de inaintasi, pentru ca generatia actuala s, mai ales, cele viitoare sa pastreze vie memoria zilelor apuse. Este, in fond, reflectarea mandriei nationale si a atasamentului fata de valorile trecutului

 

Magazin istoric 2010.

MAFALDA, PRINTESA DE LA BUCHENWALD

  MAFALDA, PRINTESA DE LA BUCHENWALD

Numele Mafalda a  fost constant asociat cu o vrajitoare, binecuvantata cu darul prezicerii. Eroina povestirii care urmeaza nu a avut acest dar, iar sfarsitul i-a fost tragic.

Mafalda Maria Elisabetta Anna Romana de Savoia s-a nascut la Roma,in familia regelui Victor Emmanuel al III-lea al Italiei, la 19 noiembrie 1902. Era a doua fiica a principesei Elena a Muntenegrului si, se pare, de mica i-a mostenit multe dintre trasaturi.

Alegerea numelui a facut-o Victor Emmanuel, in amintirea unei povesti legate de Matilda de Savoia, fiica contelui Amedeo al III-lea (1087-1148), cruciatul fondator al abatiei de la Altacomba, de pe teritoriul Savoiei franceze. Aceasta, prin 1146, s-a casatorit cu Alfonso I de Burgundia (1139-1185), primul rege al Portugaliei, mariaj in urma caruia au aparut sapte copii, dintre care o fiica Mafalda (in limba portugheza Mahalda) a fost promisa contelui de Aragon, Alfonso al II-lea (1157-1196), cunoscut in epoca cu supranumele de cel Cast sau Trubadurul. Insa nobilul nu a atras-o deloc pe pioasa Mafalda, care a preferat sa aleaga calea recluziunii monastice.

O casatorie cu probleme     

Copilaria Mafaldei de Savoia a fost una dintre cele mai fericite. A beneficiat de multa caldura din partea parintilor, stabilind legaturi afective puternice cu fratele si surorile sale: Umberto (1904-1983), viitorul rege, Giovanna (1907-2000) si Maria Francesca (1914-2001). De Giovanna s-a atasat cel mai mult. Erau nedespartite si isi insoteau mamam aproape peste tot. De la principesa Elena, cele trei fiice au deprins strictele reguli ale vietii la Curte, pasiunea pentru frumos, dar si mai pamantestele secrete ale bucatariei sau ale cusutului.

Si-au trait, apoi, adolescenta intr-un mediu destul de permisiv. Adesea, puteau fi vazuti jucand tenis cu tineri de varsta lor, proveniti chiar si din familii mai medeste. In plus, pasiunea, dar si talentul pentru muzica strangeau partea feminina a familiei. Se pare chiar ca, in 1922, insusi Puccini, fermecat de calitatile Mafaldei, ar fi hotarat sa ii dedice opera Turandot…

Anul 1923 a fost unul extrem de greu pentru familia lui Victor Emmanuel. Doua fiice, Muti si Giogio (Giovanna), s-au imbolnavit de tifos, una dintre maladiile ce facea ravagii in epoca. Giovanna, mai robusta, s-a vindecat repede; Mafalda a suferit mult, ramanand, de atunci, de o fragilitate excesiva.

La 23 septembrie 1925, Mafalda se casatoreste cu principele german Philipp de Hessa (1896-1980). In casatoria lui Muti un rol destul de insemnat l-au jucat si apropiatii celor doi, atat bunica miresei, mama lui Victor Emmanuel, regina Margarita (1851-1926), cat si familia mirelui, multumita de alegere.

Luna de miere au petrecut-o in lux: voiajuri cu iahturi, serate dansante, valuri de prieteni, de sampanie si muzica.

Casatoria lor nu s-a bazat numai pe dragoste. Avand un simt dezvoltat al umorului, Mafalda a stiut, cu gratie, sa depaseasca problemele, nu putine, ivite in mariaj. Se pare, dupa unul din cei mai cunoscuti biografi ai sai (Jonathan Petropoulus), ca zvonurile despre apucaturile sexuale ale sotului nu erau departe de adevar!

Cea mai cunoscuta poveste de dragoste l-ar fi legat de poetul si scriitorul Siegfried Sassoon (1886-1967). In memoriile acestuia apare, de altfel, descrisa o poveste de amor cu un anume “P”. Sassoon pastrand, in plus, nemeroase scrisori si vederi primite, de asta data chiar de Philipp.

Cat erau despartiti, isi trimiteau scrisori, in care ,fiecare insista pe stransa legatura de … prietenie. Nu au putut sta prea mult unul departe de celalalt. S-au revazut in vara anului 1922, de asta data la Munchen. Pasiunea nu a durat insa. De vina s-ar parea ca a fost chiar spiritul acid al lui Sassoon, ce nu se sfia sa isi critice prietenul si chiar, in fata altor cunostinte, sa ii desconsidere abilitatile intelectuale. “oricat l-as iubi pe P.- a notat undeva- nu il pot considera egalul meu din punct de vedere intelectual…”

 

 Soacra nemultumita

In 1922 au intervenit alte rupturi. Sieg (Sirgfried) i-a reprosat lui Philipp atat o anume “rigiditate” culturala, cat , mai ales, caracterul prea “deschis” in ceea ce privea relatiile amoroase ( se pare ca principele mai avea, in acelasi timp, si alte relatii, mai mult sau mai putin facute publice!). Amicitia dintre cei doi insa a dainuit.

Inclinatiile sexuale au atarnat greu nu numai pentru fericirea cuplului. Dupa ascensiunea lui Hitler la putere, personajele depre care circulau asemenea zvonuri, mai mult sau mai putin adevarate, nu au fost binevazute de noul regim.  Iar Philipp, dupa casnicie, era privit ca un fel de veriga de legatura intre national-socialismul german si statul mussolinian. Oamenii lui Himmler au alcatuit, in consecinta, un intreg dosar despre el, in care erau prezentate si posibilele sale aventuri homosexuale.\

O alta problema a cuplului a fost generata de religie. Spirit pios, Mafalda, prin casatoria cu un protestant, s-a gasit intr-o situatie ciudata. Deoarece Philipp a refuzat sa treaca la catolicism, oficierea religioasa nu a avut loc, dupa obisnuinta, la Roma, ci langa Torino, la castelul de la Racconigi. La nunta au venit regi din toate familiile europene Carol al Romaniei, Paul al Iugoslaviei, George al Greciei dar si prim-ministrul Italiei, Benito Mussolini… (Dupa razboi, Philipp a marturisit ca era prima data cand l-a cunoscut). mai tarziu,s-a ajuns la un compromis in ceea ce privea botezul copiilor: baietii protestanti, iar fata catolica.

Odata trecutra luna de miere, proaspatul cuplu s-a indreptat spre Germania, unde Mafalda trebuia sa fie prezentatat familiei sotului.

Reintorsi in Italia, cei doi au locuit la vila oferita ca dar de nunta de catre regele Italiei, Villa Polissena, ce facea parte dintr-un mare complex, in care locuia insasi familia lui Victor Emmanuel al III-lea. Adesea, deoarece nu existau garduri de nici un fel intre proprietati, monarhul pute fi vazut plimbandu-se prin gradina. Era una dintre cele mai spectaculoase gradini ale vremii, intinsa pe mai bine de un hectar si jumatate. Peste decenii, impresionat de peisaj, Vittorio de Sica a turnat acolo, in mare parte, pelicula Gradinile Finzi-Contini (1971).

Familia parea fericita! La un an de la mariaj avea sa se nasca primul copil Maurizio (6 august 1926), urmat de Heinrich (3o octombrie 1927) si la o distanta de aproape zece ani, Otto (3 iunie 1937) si Elisabetta (8 octomrie 1940). Mai ales tatal le indeplinea odraslelor aproape orice dorinta. Unul dintre baieti, Heinrich, isi amintea, de pilda, ca, la o aniversare, a primit un automobil Bugatti in miniatura, oferit de faimosul aviator Francesco de Pinedo.

Viata familiei era complicata si de desele probleme de sanatate ale Mafaldei. Unii dintre apropiati o descriau, in perioadaa primilor ani de dupa casnicie, ca “micuta, fragila si neurastenica”. Dupa 1937, in urama unei infectii, se pare ca un virus destul de nabadaios, medicii i-ar fi recomandat sa stea doar la soare, departe de frig si umezeala! Lucrul nu a fost deloc pe placul soacrei, ce a devenit destul de nemultumita de faptul ca tinerii nu o prea vizitau.

 

    Interventie chirurgicala intarziata din ordin 

Primele zile ale toamnei anului 1943 aveau sa gaseasca familia Mafaldei in fata unei situatii cu totul speciale. Cea mai draga dintre surori, Giovanna, a chemat-o pe Muti sa ii fie alaturi la greaua pierdere a sotului, Boris al III-lea al Bulgariei (la 28 august, in urma unui atac cardiac, unele zvonuri insistand insa asupra faptului ca moartea s-ar fi datorat unei conspiratii, in fruntea careia s-ar fi aflat insusi Hitler, care hatarase sa-l inlature, prin otravire, si sa-l inlocuiasca cu un guvern mult mai obedient! Dupa funeraliile cumnatului, principesa a decis sa se reintoarca la Roma, caci vremurile nu erau deloc prielnice familiei: cu toate ca era fiica regelui Italiei, era casatorita cu un cetatean german… Unele versiuni sustin chiar ca a aflat despre semnarea armistitiului (8 septembrie 1943) cu Aliatii si refugiereac regelui pe drumul de intoarcere spre casa, in plina noapte, in gara de  la Sinaia, de la insasi regina Romaniei, Elena. In amintirile sale, principesa Ileana ofera insa o alta varianta, mai credibila, conform careia, pe drumul de intoarcere, Mafalda s-ar fi oprit la Sinaia, pentru a o vizita pe Elena.

La 22 septembrie a reusit sa ajunga in capitala Italiei si sa-si revada trei dintre copii (gazduiti la Vatican, se pare, prin grija monseniorului Giovanni Battista Montini, viitorul Papa Paul al VI-lea, in chiar propriul apartament; numai cu Maurizio nu s-a putut intalni, deoarece el era inbrolat pe teritoriul german!). Sotul fusese arestat la domiciliu in Bavaria. Intre timp, Gestapoul ordonase si arestarea ei, in asa-numita “Operatiune Abeba”, condusa se pare de locotenent-colonel S.S. Herbert Kappler (1907-1978), comandantul trupelor Gestapo din Roma.

Pentru a o putea retine i s-a intins o cursa. La 23 septembrie a primit un telefon de la Karl Hass, un personaj cunoscut de la Inaltul Comandament German, care i-a transmis ca detine un important mesaj, din Kassel, de la sot. Mafalda nu s-a indoit niciodata de veridicitatea apelului si s-a grabit sa ajunga la Ambasada Germaniei. Acolo, nici urma de stire de la Philipp (care, deja, fusese transportat in lagarul de la Flossenburg). A fost imediat retinuta, fiind invinuita de actiuni subversive. Totodata, era considerata o importanta… unealta pentru manevrarea tatalui.

La inceput, a fost dusa, labordul unui avion, pentru investigatii, la Munchen; apoi, la Berlin, pentru ca, intr-un final, sa fie internata in lagarul de la Buchenwald. Acolo, in baraca n umarul 15, sub numele de Doamna Weber (sau Doamna Abeba, cum era strigata de paznici), pe carea impartit-o cu fostul deputat social-democrat Rudolf Breitscheid (1874-1944) si sotia acestuia, a incercat sa se adapteze conditiilor vitrige.

In ciuda tuturor incercarilor autoritatilor naziste de a pastra secretul prezentei sale in lagar, vestea ca fiica regelui Italiei se gasea la Buchenwald a circulat cu rapiditate, atat printre prizonieri, cat, mai ales, in afara. Din toate partile au venit incercari de ajutor si imbarbatare . Unii au zarit-o, pentru cateva clipe, fiind izbiti, mai ales, de fragilitatea-i si aspectul bolnavicios. Frigul, umeziala si lipsa de mancare si-au pus vizibil amprenta asupra organismului sau.

In august 1944, angloamericanii au bombardat perimetrul in care se afla lagarul. Din pacate, tocmai baraca in care era inchisa a fost aproape in totalitate avariata. Cu toate ca ocupantii au incercat sa se adaposteasca, printesa nu a scapat nevatamata: bratul stang i-a fost in totalitate distrus. In agonie, dupa ce pierduse mult sange, se povesteste ca i-ar fi zarit pe cativa conationali si le-ar fi adresat ultimele cuvinte: “Italieni, eu mor, dar va rog sa va amintiti de mine nu ca de o printesa, ci ca de una dintre voi, ca de o sora!” Medicul Fausto Pecorari  (1902-1966), un radiolog si om politic, inchis, de asemenea, la Buchenwald, a declarat, ulterior, ca starea Mafaldei i s-a inrautatit mai ales pentru ca nu a fost operata la timp, intarzierea interventiei chirurgicale fiind, se pare, ordonata de unul dintre ofiterii superiori, medicul Gerhard Schiedlausky (1906-1947, condamnat, ulterior , la moarte).

S-a stins in noaptea de 27 spre 28 august 1944. Datorita intereventiilor preotului Joseph Tyl, trupul nu i-a fost trimis la crematoriu, ci a fost inmormantat, intr-un simplu sicriu de lemn, iar deasupra a fost marcat cu numarul 262 si insemnarea “femeie necunoscuta”. Au mai trecut cateva luni bune, razboiul s-a incheiat si ramasitele printesei au putut fi restituite familiei. Astazi, se odihneste in cimitirul castelului de la Kronberg, din Hessen.

Povestea Mafaldei a impresionat si creatorii de film. Unul dintre cele mai recente, (Mafalda di Savoia ,2006), avand-o pe Stefania Rocca in rolul principal, a beneficiat si de contributie romaneasca – cativa actori romani – Mihai Calin, Victoria Cocias, Andrei Aradits-, dar si … trenul regal, construit, la comanda regelui Ferdinard, la uzinele “Ernesto Breda” din Milano.

 

                           

ROMA DEVASTATA

      A INCENDIAT NERO CU ADEVARAT ROMA?

 

Nero, incendiatorul Romei…. Aceasta acuzatie am citit-o si auzit-o atat de des incat ni se pare ca este cat se poate de adevarata. Categoric, Nero are o reputatie proasta, si o merita: sa ne amintim de otravirea lui Britannicus .

Totusi, inceputul domniei sale a fost fara cusur, iar incendiul Romei s-a produs in anul 64 d.H., adica la inceputul domniei imparatului.

Istoricul Georges-Roux, pe baza lucrarilor altor autori, a reusit sa stabileasca adevarul. Concluziile lui sunt surprinzatoare. Dar sa vedem mai intai ce s-a intamplat.

 

 Roma devastata

La 18 iulie 64, Roma era toropita de caldura. Nero se afla in vila sa din Antium pe litoral, la 45 km de Roma. Seara, vantul din sud batea peste oras. Chiar atunci au aparut flacari in intuneric. Focul aprinsese micile magazii de langa Marele  Circ, care a inceput si el sa arda. Starnit de vant, incendiul s-a intins si a ajuns pe inaltimile invecinate, cu precadere pe colina Palatin.

Un mesager s-a repezit in galop spre Antium, pentru a-l instiinta pe Nero. Acesta a fost sculat din somn; a sarit pe un cal si a pornit spre Roma unde a ajuns dupa patru ore si jumatate. Se facuse dimineata, prapadul luase proportii uriase si locuitorii intrasera in panica. Tacit ne-a lasat relatari despre scenele ingrozitoare care se petreceau in oras. Populatia urla fugind si incercand sa-si care bolnavii. Dar flacarile ii inconjurau pe fugari din toate partile.

La sfarsitul celei de-a doua zile, incendiul parea ca se potoleste, dar focul s-a intetit din nou, si mai puternic, in dimineata urmatoare. Abia dupa o saptamana a fost stins. Pagubele au fost catastrofale: cinci din cele sapte coline ale Romei au fost pustiite. Din cele paisprezece cartiere ale orasului Etern, trei au fost distruse in intregime si sapte partial. Palatinul ( una din cele sapte colinen ale Romei. Cartier aristrocratic si apoi resedinta a imparatilor), Quirinalul (una din cele sapte coline ale Romei , in nord-vest), Esquilinul ( una din cele sapte coline ale Romei, la est) au fost, practic , in intregime arse. Din locuintele imperiale de pe colina Palatin nu mai ramasese decat o uriasa gramada de cenusa. Palatul lui Nero a ars. Un numar important din monumentele din Forum (piata din Roma situata intre Capitol si Palatin, centru al activitatii politice, religioase, comerciale si judiciare, corespunzatoare Agorei din Atena) s-au prabusit. Flacarile au distrus opere de arta si manuscrise de mare valoare. Marile antrepozite cu alimente au ars si ele.

Asa cum se intampla in asemenea ocazii, jefuitorii au profitat de incendiu pentru a prada.

Ce a facut Nero in timpul catastrofei? El a incercat, mai intai, sa salveze obiectele de arta  care se gaseau in palatul sau. Stim ca era amator de arta si de literatura si ca ii sustinea pe artisti si pe scriitori. Georges-Roux scrie, referitor la aceasta: “Era pasionat dupa lucrarile de arta, ii sustinea pe scluptori, isi transformase locuinta intr-un adevarat mezeu. Apollo din Belvedere (pavilionul din Vatican construit de Inocentiu III si Iuliu II. El gazduieste o colectie de sclupturi antice- Apolla din Belvedere, Torsul din Belvedere) si faimosul grup Laocoon ( erou troian sufocat, impreuna cu fii sai, de doi serpi uriasi. Celebru grup de scluptura antica din sec. II i.H.) provin din colectiile lui. Si sa fi fost el cel care a dat foc, nu mahalalelor saracacioase, ci templelor antice, bijuterii ale tezaurului national? Este greu de conceput. Si aceasta deoarece- toti istoricii sunt deacord- “imparatul a fost primul sinistrat”.

Nero a incercat sa coordoneze actiunea de dominare a calamitatii. A fost vazut pe strazi, noaptea, fara escorta. Dusmanii sai s-au gandit, un moment, sa profite de ocazie pentru a-l asasina. Dar au renuntat. N-ar fi fost prea elegant, intr-adevar, sa ucizi un imparat atunci cand isi face datoria. Nero a deschis portile gradinilor sale si a distribuit alimente sinistratilor; el a dat chiar din bunurile sale personale.

A luat masuri deosebite: stocurile de produse alimentare au fost rechizitionate si mlastinile din Ostia (port al Romei antice aproape de varsarea Tibrului) au fost stabilite ca loc de depunere a daramaturilor. In acele clipe,nimeni nu-l acuza pe Nero ca ar fi incendiatorul. Se cautau vinovati.

   Cine a fost vinovatul?

Opinia publica i-a acuzat initial pe evrei. Romanii, toleranti cu strainii ssi cu religiile lor, ii primisera bine, la inceput. Apoi, se produsesera unele incidente care au provocat aparitia unui antisemitism violent. Astfel ca poporul din Roma i-a acuzat imediat pe evrei ca au dat foc orasului. Simtind pericolul, evreii au cautat sa  indrepte banuielile spre crestini. De altfel, pentru ,multi romani nu era mare deosebire intre crestini si evrei.

Important este faptul ca romanii au inceput sa-i considere pe crestini ca tapi ispasitori si sa-i ucida.

Dupa Tacit, crestinii au fost aruncati in gropile cu animale salbatice sau au fost crucificati inainte de a fi arsi de vii: au fost transformati in torte vii care luminau intr-un mod infiorator gradinile lui Nero. In numeroase tablouri au fost reprezentate aceste scene.

Adevarul este ca nu se stie nimic sigur de chinuirea in acest mod a crestinilor. Pasajul din Tacit care vorbeste de aceasta este, fara indoiala apocrif.

Este sigur ca n-au fost aruncati la animale, ci ca au fost decapitati, daca erau cetateni romani, sau crucuficati. In total, au pierit 200 pana la 300 de oameni; este mult, dar putin comparativ cu masacrele care se vor savarsi mai tarziu, cand, cu adevarat, crestinii vor fi aruncati la animale.

De altfel, nu era inca vorba de o persecutie religioasa, ci de o represiune dupa incendiu considerat ca a fost provocat de cineva, adica un delict de drept comun.

Totusi, nimic nu dovedeste ca autorii incendiului ar fi fost crestinii. Tacit sugereaza vinovatia lor, dar Suetonius nu face nici o aluzie, de altfel ca si Pliniu cel Batran (istoric, filolog si literat roman (23-79)- A scris un tratat despre oratorie – “Studiosus”, “Istoria naturala”. A murit in timpul eruptiei Vezuviului in 79 d.H.)

Acest autor il acuza, totusi, pe Nero, de o maniera mai mult sau mai putin categorica. Pliniu vorbeste de “incendiile printului Nero” fara alta precizare. Suetonius il acuza mai ferm pe imparat. El spune: “Nero a incendiat Roma”. Relateaza ca oameni ai imparatului, imbracati in livrea imperiala, au fost vazuti strabatand orasul cu torte… Tacit vorbeste de ” rautatea printului” fara a spune mai mult.  Georges-Roux observa insa faptul ca Tacit si Suetonius erau inalti functionari flavieni (dinastie carea condus imperiul roman din 69 la 96 – Vespasian, Titus, Domitian-), adica dintr-o dinastie diferita de aceea de care apartine Nero. Aveau deci motive sa-l dusmaneasca.

Trebuie sa recunoastem ca sunt totusi motive sa-l dezvinovatim pe imparat. De altfel, ceilalti istorici sau sctiitori nu fac nici o aluzie la eventuala sa vinovatie. Si ne referim la Plutarh, Flavius Josef (general si istoric evreu, nascut la Ierusalim (7-100), autor al Razboiului evreilor si Antichitatilor iudaice, Martial, la sfantul Ioan Crisostom (poet latin, nascut la Bilbilis in Spania (4o-104), Epigrame). Cand conjuratii complotului condus de Pison, in anul care a urmat incendiului, l-au acuzat pe Nero, ei n-au facut nici o aluzie ca el ar fi autorul dezastrului. La fel, cand Galba ( imparat roman (5 i.H- 69 d.H.) Succesor al lui Nero, a domnit sapte luni ( 68-69 d.H.). A fost asasinat de partizatii lui Othon- imparat  roman dupa Galba) va provoca o revolta contra lui Nero, el va aduce acestuia multe acuzatii, dar nu va face nici o referire la incendiu.

 Un incendiu fara indoiala accidental

In fond, de ce ar fi dat Nero foc Romei? Desi in mod obisnuit se crede ca era nebun, in realitate nu era decat un original. Sa fi incendiat el Roma pentru a se bucura de spectacol, asa cum se spune astazi? Dar ar fi putut sa aiba placeri asemanatoare cu mai putine urmari.

Sa fi vrut sa faca o operatie urbanistica, de “reinoire”? Ar fi putut s-o faca si altfel, Mai ales ca au ars cele mai frumoase cartiere.

Alt argument in favoarea imparatului: comportarea lui deosebita fata de sinistrati. Si, in sfarsit, dupa cum am vazut, el nu era in Roma cand a izbucnit incendiul. Daca vroia sa s bucure de spectacol ar fi fost acolo cand oamenii lui dadeau foc. Desigur, absenta sa ar putea fi un alibi, dar, in acest caz, nu s-ar fi dus atat de departe, deoarece parcurgerea a patruzeci si cinci de kilometri calare de catre un om care nu era obisnuit cu aceata nu pute fi o placere,

Un ultim argument in favoarea lui Nero: daca cete de incendiatori au dat foc Romei la ordinele sale, ei ar fi avut de-a face cu locuitorii, ceea ce nu s-a intamplat.

Si-atunci, daca Nero nu este vinovat, daca nici crestinii si nici evreii nu au provocat incendiul, cine a facut-o? La incheierea anchetei sale, Georges-Roux ramane la parerea ca incendiul din Roma n-a fost provocat, ci s-a produs din intamplare. La 18 iulie 64, Roma era toropita de canicula: nu trebuia prea mult ca sa izbucneasca un incendiu. Daca s-au observat mai multe puncte in care focul a aparut, motivul este ca focul s-a propagat foarte repede, favorizat de vant.

In nici un caz nu-l putem vedea pe Nero cantand din lira in fata flacarilor, asa cum ne-a fost prezentat de atatea ori. Iata ce scrie Georges-Roux in finalul cercetarilor sale: ” Istoria, se spune, este o doamna in varsta careia nu-i place sa fie tulburata. Trebuie, totusi, uneori, sa fie zguduita pentru a face loc adevarului”.

 

 

 

SINISTRA LOCUSTA

                                                ENIGME ALE ISTORIEI

   SINISTRA LOCUSTA

 

Sa trecem peste cateva decenii si sa intram in intunecata atmosfera a Imperiului Roman, in timpul caruia otravitorii au avut un rol important. Atfel, Livia, sotia lui August; si-a ucis sotul prin presarare de arsenic pe smochinele pe care el le consuma cu placere.

Moartea imparatului Claudius in anul 54 d.H. a dat nastere la diferite interpretari. Sotia sa, Agripina, dorea sa-l ucida pentru ca fiul ei Nero, din alta casatorie, sa se urce pe tron. S-a hotarat sa-l otraveasca: etapele acestei crime au fost relatate de mai multi istorici, in special Suetonius (istoric latin -69-125 d.H.- autor al cartii Vietile celor doisprezece Cezari) si Tacit (istoric latin -55-120 d.H., autor al Analelor, Viata lui Agricola, Dialogul oratorilor.). Eunucul Halotus a pregatit mancarea fatala dupa instructiunile oribilei otravitoare Locusta. Era o mancare de ciuperci comestibile (Amanita Caesarea) numita in latina boletum: din aceasta cauza sunt acuzate in mod obisnuit manatarcile sau hribii (Boletus edulis) ca l-au otravit pe Claudius.

Aceste ciuperci comestibile au fost impregnate cu suc extras din Amanita phalloides, ciuperca foarte otravitoare. Totusi, imparatul din placerea de a manca din nou dintr-un fel atat de bun, a vomat, gadilandu-si omusorul.

El absorbise doar o mica doza de otrava, insuficienta pentru a-l omori. Agripina i-a cerut atunci medicului lui Claudius, Xenofon din Cos, sa gaseasca un mijloc sa-l ucida. Sub pretextul ca-l ajuta pe imparat sa vomite din nou, medicul i-a infipt o pana in gatlej, dupa cum arata Tacit. Suetonius spune insa ca, din contra, medicul i-a facut o spalare a stomacului sau i-a dat sa inghita o fiertura.

V. si G. Wasson afirma ca lui Claudius i s-a administrat o puternica doza de fiertura de tigva (lagenaria siceraria) pe cale rectala, pentru ca imparatul sa nu-i simta gustul amar. Aceasta ar fi marit efectele ciupercii otravite.

O vom regasi pe Locusta in actiune si intr-un alt celebru caz de otravire. Ea preparase o otrava fulgeratoare, facand incercari pe sclavi, otrava pe care Nero, fiul Agripinei, i-o ceruse pentru a-l omori pe Britannicus, fiul lui Claudius si al Messalinei (Valeria Messalina, imparateasa romana (25-48 d.H.- sotia lui Claudius, mama lui Britannicus si a Octaviei. A fost ucisa la instigarea lui Narcis -sclav eliberat de Claudius). Intr-o pagina celebra, Tacit relateaza tragica masa. Britannicus statea de o parte, in tovarasia altor nobili tineri. Nero si complicele sau Narcis au fost nevoiti sa foloseasca o viclenie pentru a insela vigilenta “celui care gusta mancarurile”. Iata ce spune Tacit: O bautura inca “nevinovata”, dar foarte fierbinte, i-a fost servita lui Britannicus, dupa ce a fost controlata; el n-a primit-o deoarece era foarte fierbinte si atunci s-a turnat apa rece in care fusese deja pusa otrava. Aceasta i s-a raspandit in tot corpul cu atata repeziciune ca dintr-o data i-au fost retezate si vorba si viata.

Cei ce sedeau alaturi de el la masa s-au nelinistit. Cei mai putin prevazatori au fugit; dar cei cu mintea mai ascutita au ramas la locul lor nemiscati, cu ochii pe Nero. Acesta, stand pe patul sau simuland ca nu stia ce se intamplase, a spus  ca nu-i nimic grav: cauza era boala de care suferea Britannicus de mic copil, ca isi va reveni si cao sa deschida iar ochii” Britannicus era, intradevar epileptic.

In Britannicus, drama lui Racine, Burrhus, educatorul lui Nero, ii povesteste Agripinei tragedia la care asistase:

    ” Cupa din maini ii era umpluta de Narcis;

                                   Dar buzele sale abia i-au atins marginea,

                                    Nici sabia n-ar fi avut o forta atat de mare

                                    Doamna, i-a luat lumina ochilor;

                                     Si-a cazut pe pat rece, fara viata.” 

Cu ce otrava a fost fulgerat Britannicus? S-a vorbit de omag, de arsenic, de cocleala, de cinabru, de un amestec de plumb si mercur. Dar, tinand seama de viteza cu care a actionat otrava, ipoteza cea mai posibila este folosirea acidului cianhidric.

Pentru a incheia, sa parasim tarmurile mediteraneene si sa facem o scurta incursiune in India.

Soma vechilor arieni, care era principalul ingredient din sacrificiile vedice, a provocat multe discutii. S-a crezut ca este sucul fermentat al unei plante din familia Asclepiadaceaelor (Asclepias acida), cu flori asemanatoare cu cele de orhidee. Recent, V si G. Wasson au identificat-o cu palaria sarpelui, o minunata ciuperca rosie cu pete albe care contine o substanta cu efecte halucinogene, muscimolul.

Dupa cum se vede otravurile antichitatii nu si-au dezvaluit inca toate secretele.

SHAKESPEARE FARA MASCA

   SHAKESPEARE FARA MASCA

 

Shakespeare este chiar Shakeaspeare? Cel mai mare scriitor de limba engleza a fost, cu adevarat William Shakespeare, modestul actor nascut in 1564 in Stratford_upon-Avon? Sau este doar un pseudonim sub care se ascunde un geniu necunoscut?

Problema, asa cum este normal, a facut multa valva, si nu numai in Anglia.

Aceasta controversa isi are originea in putinele documente existente cu privire la autorul lui Hamlet si al lui Othello. Oficial, William Shakespeare s-a nascut la 23 aprilie 1564 in Strrradford-upon-Avon, in centrul Angliei. Era fiul unui negustor de lana si de piele.

Dupa ce a absolvit scoala din Stradford, a devenit, la tresprezece ani, ucenic. La optsprezece ani, s-a casatorit cu Anne Hathaway, fiica unui fermier, mai in varsta decat el cu opt ani. A avut trei copii, din care doi gemeni.

In 1592, Shakespeare s-a angajat intr-o trupa de actori; apoi, a jucat teatrul la Globe, la Londra. A devenit conducatorul unei companii teatrale pentru care a scris cateva piese. Cea mai mare parte a lucrarilor sale a fost scrisa intre anii 1591 si 1610.

In 1597, Shakespeare a cumparat una din cle mai mari cladiri din Stratford. Primele reprezentari cu Romeo si Julieta au avut loc in 1596, cele cu Hamlet in 1601, cu Othello in 1604, cu Macbeth in 1606. Pe la 1610, Shakespeare a parasit Londra pentru a reveni la Stratford, unde a dus o existenta de proprietar rural. A murit in 1616, la 23 aprilie tocmai cand isi aniversa ziua de nastere.

Cu toate ca s-a putut stabili o biografie aproximativa a lui Shakespeare, omul insusi a ramas misterios. Nu exista nici un manuscris al operelor sale; piesele sale a trebuit uneori sa fie prelucrate pentru a putea fi jucate: un actot n-ar fi putut scrie piese ce puteau fi jucate? Si, lucru important, piesele lui Shakeaspeare care se desfasoara in epoci si in locuri foarte variate: in Roma antica pentru Iulius Caesar, Venetia si Cipru pentru Othello, Danemarca pentru Hamlet, Franta Evului Mediu pentru Henric VI etc. Un simplu actor ca Shakespeare a fost in stare sa dea viata unor personaje din atatea epoci si din atatea tari? Shakespeare, se spune, nu iubea cartile: testamentul lui nu pomeneste de ele. Cele doua fiice ale lui nu stiau sa scrie… El nu s-a sinchisit niciodata ca se publicau in editii “pirat” operele sale de catre escroci.

S-a calculat ca un taran englez foloseste circa cinci sute de cuvinte; opera lui Shakespeare contine cinsprezece mii… iar autorul acestei opere trebuia sa cunoasca spanioala, italiana, franceza, sa fie la curent cu problemele de drept, cu stiintele oculte, cu echitatia, cu heraldica etc.

In acest fel, fata de disproportia dintre un personaj modest si o opera gigantica, s-a pus intrebarea daca Shakespeare nu era un pseudonim al unui scriitor genial, dornic sa ramana anonim.

ENIGME CAPTIVANTE

 HARTA LUI PIRI RAIS

 

In 1929, directorul muzeelor nationale turcesti a descoperit in colectiile celebrului muzeu Topkapi din Istambul, fragmentele unei harti in culori intocmita de un amiral turc din secolul XVI, Piri Rais.

Mai exact , era vorba de Piri Rais Ibn Hadji Mehmet, tradus literalmente Piri-amiral-fiul- Pelerinului-de-la-Meca-Mahomed. Este denumit frecvent, deformand ortografia numelui sau, Piri Reis.

Conservatorul muzeului, Halil Etem Eldem si-a dat imediat seama de importanta descoperirii sale, deoarece, aceasta harta prezinte, cu o precizie, uneori extraordinara, coastele Americii de Sud si alte regiuni necunoscute, sau aproape necunoscute, in epoca lui Piri Rais.

   O precizie surprinzatoare  

Acesta si-a desenat harta pe o piele de gazela in martie 1513. El a si adnotat-o pentru a arata ca s-a inspirat din diferite harti arabe, portugheze etc. si dintr-o harta a lui Cristofor Columb. Trebuie spus ca un unchi al lui Piri il facuse prizonier pe un fost marinar al lui Columb. Patru ani dupa ce si-a desenat harta, Piri a prezentat-o sultanului Selim.

Mai multi specialisti au examinat harta si au fost uimiti de detaliile care apar in ea. Dintr-o privire, se poate recunoaste Oceanul Atlantic, avand de o parte Europa si Africa si de alta, cele doua Americi.

Necunoscuta atunci de europeni, Cordiliera Anzilor  este figurata clar. Printre numeroasele desene care ilustreaza harta, apare o lama, animal care era- cel putin oficial- necunoscut in Europa. Desigur, exista greseli pe aceasta harta: Amazonul este vizibil in dublu exemplar, dar insula Majaro, care este situata la varsarea acestui fluviu este desenata cu precizie: totusi, ea va fi “descoperita” abia in 1543.

O ciudatenie a hartii este ca noua sute de mile de coasta sud-americana nu sunt trecute… Totusi, insulele Falkland sunt la locul lor, si cel mai extraordinar lucru, o parte a litoralului Antarcticei este desenat corect. Se poate identifica, in special, Peninsula Palmer si Tara Reginei Maud.

Or, continentul Antarctic nu va fi descoperit decat in anul 1818, si releveul coastelor sale va fi stabilit abia in 1958! Ba chiar, a trebuit sa fie sondata gheata care acopera acest continent! Ar trebui sa ne intoarcem cu sase mii de ani inapoi pentru a regasi un continet antarctic fara gheturi. Cu alte cuvinte, hartile care l-au inspirat pe Piri ar fi fost intocmite in acea  epoca…

Iata-nu totusi in fata “inexplicabilului”. Sa incercam, totusi sa explicam.

 

O civilizatie neidentificata

Unii cercetatori au incercat, intr-adevar,  sa dezlege aceasta enigma de necrezut.  Este, in special, cazul lui Jacques Victoor. El a plecat de la ipoteza ca, acum sase pana la zece mii de ani, exista o “Civilizatie mondiala” inca neidentificata.

Aceasta civilizatie ar fi lasat harti care, dupa disparitia ei, ar fi putut ajunge in biblioteca din Alexandria, distrusa in trei randuri. De altfel, Piri, in adnotarile sale, vorbeste despre o harta intocmita in epoca lui Alexandru. Sau, poate, aceste misterioase harti ar fi fost pastrate la biblioteca din Cartagina, distrusa, si ea, de catre romani.

Geografii din Alexandria si fenicienii ar fi putut desigur sa se inspire din aceste harti. Acestea, la randul lor, ar fi la originea portulanelor (harta de navigatie intocmita cu ajutorul busolei, folosita in Evul Mediu- sec. XIII-XVI.) din Evul Mediu, folosite atunci de navigatori. Pe aceste portulane s-ar fi bazat Piri Rais, asamblandu-le ca la un joc de puzzle.

Este momentul sa ne amintim ca vikingii au ajuns in America de Nord si chiar dupa unii, in America centrala si de Sud. Un viking ar fi devenit chiar rege al toltecilor. Fenicienii si cretanii ar fi ocupat si ei Brazilia. Dar n-au ramas harti din aceste ipotetice expeditii.

Dupa cum remarca J. Victoor, harta lui Piri Rais nu este unica. Harta lui Oronteus Finaeus, datand din 1532, arata Antarctica in intregime. “Desenarea completa a coastelor sale, scrie J. Victoor, se suprapune exact pe cea a hartilor moderne, iar polul sud este asezat corect.”

Continetul Antarctic este, totusi, prea mare pe aceasta harta. Aceasta provine din faptul ca cercul polar a lui Oronteus Finaeus este in realitate cercul paralelei 80. Aceasta greseala ar putea proveni din scoala din Alexandria.

Alt fapt uimitor: harta lui Hadji Ahmed, care dateaza din 1559, arata, si ea, continentul Antarctic, dar, in plus, se poate recunoaste istmul care unea Siberia de Alaska in era cuaternara!

Pe harta lui Reinel, datand din 1510, este prezenta Australia, care nu va fi descoperita de europeni decat abia in 1606. Pe harta fratilor Zeno, desenata la Venetia in 1380, se poate recunoaste Groenlanda, insa fara calota sa glaciara!

Sa mai mentionam portulanul lui Ibn Ben Zara din Alexandria, care dateaza din 1487. Trei puncte curioase ale acestei harti par a arata ca ea reprezinta Europa la sfarsitul ultimei glaciatii!. Locul de varsare al Guadalquivirului (fluviu din Spania care se varsa in Atlantic), in Andaluzia, care acum este  o delta, este desenat ca un golf. Marea Egee presarate de insule in numar mai mare decat cunoastem astazi. In sfarsit, Marea Britanie si Irlanda subt acoperite de ghetari….

Examinarea acestor harti se complica din cauza problemelor de proiectie .

Important este ca autorii lor, sau cei care le-au inspirat, cunosteau tot Pamantul, inclusiv Antarctica, si aveau o idee despre marimea lui.

Desigur, nu poate exista unanimitate asupra acetui punct de vedere. Dupa unii autori, litoralul situat la baza hartii lui Piri n-ar fi cel al Antarcticei, ci ar fi coasta pacifica a Americii de Sud: amiralul, din lipsa de loc, n-ar fi putut-o pune la locul ei.

Aceasta idee ar fi aproape la fel extraordinara ca si faptul ca a cunoscut-o. Oricum, enigma ramane pasionanta….

 

 

                             

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.