Una din legendele aduse de conchistadorii spanioli in Europa, asupra pasarilor, animalelor, plantelor si fructelor Americii, vorbea si despre curara, o misterioasa otrava cu efect imediat. Cand primii conchistadori au ajuns in padurile ecuatoriale din zona superioara a Amazoanelor si au luat contact cu bastinasii  de culoare, au observat ca acestia foloseau sageti inmuiate intr-o pasta de culoare inchisa. Tintele lovite, oameni sau animale, se prabuseau  fulgerator,  ramaneau nemiscate, amutite, cu o privire speriata , apoi mureau. Curios era faptul ca fara a-i otravi pe cei ce se hraneau, carnea animalelor putea fi mancata. Numele otravii era denumita in limba indiana  -uira-ri-  ,si deriva din cuvintele “uira” care inseamna pasare si “eor” – a omori. Treptat misterul curioasei otrave a Amazoanelor se dezleaga, dar nu in totalitate, aflandu-se in mare parte si misterul prepararii “acestui purtator al mortii” – denumire data de Daniel Bovet, Laureat al premiului Nobel. S-au studiat plante din care se obtinea otrava, mecanismul prin care actioneaza asupra organismelor vii  si s-a aflat formula chimica a principalului sau component. Insa secretul obtinerii otravii nu este cunoscut in totalitate nici astazi. Pentru indieni, procesul obtinerii este legat de tainice ritualuri. Intr-una din cele aproape 800 de scrisori, rapoarte ale lui Pietro Martir d”Anguera cunoscut ca un scriitor prolific a acelei perioade, scrisori adresate unor persoane ilustre in care vorbeste despre contactul cu civilizatia nativa americana din Caraibe si America de Nord  si  care sunt intitulate “Zeci de ani”,  putem citi: “…… Nu toti au voie sa prepare amestecul, ci numai femeile batrane, initiate: ele sunt inchise cu toate cele trebuincioase si, doua zile si doua nopti la rand. fara sa doarma, il prepara”.  Acesta substanta era folosita de indieni si in tratamentul bolilor precum epilepsia, egectul binefacator fiind legat de imobilizarea muschilor striati. Acest lucru este important si in cazul interventiilor chirurgicale si in numeroase stari spasmice, relaxarea muschilor  fiind necesara in decursul unor operatii complicate. Astfel enigmaticul “venin” al bazinului Amazoanelor, blestemul iadului verde, trecand prin metamorfoza chimiei, a farmacologiei si clinicii, intr-un cuvant a geniului uman, a devenit un ajutor pretios al chirurgiei si al clinicii in general. Curara, care timp de trei secole si jumatate si-a pastrat cu sfintenie taina, s-a inrolat astazi in slujba medicinii moderne. Ea nu mai ucide ci contribuie la salvarea a sute de vieti omenesti.