ATLANTIDA

ATLANTIDA

Singura sursa pentru legenda Atlantida o reprezinta dialogurile Timaio si Kritias scrise de filozoful grec Platon in prima jumatate a secolului al IV-lea i.Hr. Credibilitatea se bazeaza pe pe doua presupuneri: in primul rand, ca Platon nu inventa povesti; in al doilea rand, ca sursa lui de inspiratie, carturarul atenian Solon, nu inregistrase , cu citeva generatii inainte, o poveste imaginata de preotii egipteni din Sais, presupusiii lui informatori din cursul secolului al VI-lea i.Hr.

Este mult mai probabil ca preotii egipteni sa fi dispus cu adevarat de arhive care se intindeau pe mii de ani inainte. Istoricul grec Herodot, cel care a adunat tone de informatii de la preotii egipteni cu ocazia vizitei facute acolo la mijlocul secolului al V-lea i.Hr., multe dintre ele verificabile, sustine ca i s-a aratat un papirus cu lista de succesiune a ” treisute si treizeci de monarhi egipteni”. El ne avertizeaza totusi: “Cel care crede povestile spuse de egipteni este liber sa le accepte ca fapte istorice”.

Pe vremea lui Solon, marinarii din Mediterana aveau cunostinta de tarmurile indepartate de dicolo de Marea Rosie spre est si de Stalpii lui Hercule spre vest. Cu toate astea, Atlantida nu  trebuie cautata atat de departe. Pentru egiptenii din seculul al VI-lea i.Hr., izolati de secole intregi dupa prabusirea universului Epocii Bronzului, insula Creta reprezenta  un tinut misterios de dincolo de orizant si care gazduise odinioara o civilizatie stralucitoare. Toate contactele  cu ea fusesera pierdute dupa un cataclism pe care ei l-ar fi putut percepe sub forma unui val de intuneric si a navalei lacustelor inregistrate  in Vechiul Testament (Exodul, 10).

In ziua de azi, multi dintre cei care accepta veridiciitatea povestii relatate de Platon socotesc Atlantida ca fiind civilizatia  Cretei minioice si disparitia ei ca fiind datorata eruptiei vulcanului Thera la mijlocul mileniului al II-lea i.Hr.

” A OPTA MINUNE A LUMII” – CAMERA DE CHIHLIMBARm

                       ” A OPTA MINUNE A LUMII”- CAMERA DE CHIHLIMBAR

 

                      Camera de chihlimbar, este o capodopera creata de  maestrii germani si rusi la comanda regelui Prusiei Friederich Wilhelm I, a carei constructie este inceputa in anul 1701 si finalizata la Tarskoe Selo , orasul imperial rusesc in anul 1709.

                     Camera de chihlimbar avea o suprafata de 1080 metri patrati, tapetati cu chihlimbar si foita de aur si cu mobilier din aceeasi piatra pretioasa.

                      Gratie “Saslonului de chihlimbar” cum a mai fost numita, doua mari puteri ale Europei deveneau aliate, fara ca vreunul dintre conducatori sa stie ca misterioasa incapere avea sa duca, peste secole, la conflicte intre tarile lor.

                      In 1712 Petru cel Mare muta capitala Rusiei de la Moscova la Sankt-Petersburg si astfel capitala devine noua destinatie a pretiosului cadou oferit de conducatorul Prusiei. Operatiunea de transport nu a fost usoara: panourile de chihlimbar au fost incarcate in 18 lazi, acestea fiind transportate pe ultimul segment al calatoriei cu ajutorul saniilor, pentru a depasi obstacolele dificilei ierni rusesti.

                   Camera de chihlimbar a fost instalata in Palatul de iarna Sankt-Petersburg 18 ani mai tarziu, in 1743, operatiunea desfasurandu-se sub supravegherea Imparatesei Elizabeta Petrovna, fiica lui Petru cel Mare. Dupa 12 ani, in 1755, opera de arta a fost mutata in Palatul Ecaterina, intr-o incapere mai spatioasa, unde pana in septembrie 1941 “cea de-a opta minune a lumii” uluieste vizitatorii din intreaga lume.

               In noiembrie 1941, Batalionul SS condus de van kunsberg,o fost creat cu un singur scop: capturarea celor mai importante obiecte de arta si transferarea acestora in siguranta, in Germania. Panourile pretiosului salon au fost desfacute de soldatii germani in doar 36 de ore, au fost impachetate cu grija in 29 de lazi, si apoi instalate in castelul Konigsberg, o fortareata construita in secolul al XIII-lea de Ordinul Cavalerilor Teutoni si expusa in aceasta fortareata-muzeu pana in primavara anului 1944, cand a fost zarita pentru ultima data inainte de a fi ascunsa in catacombele cetatii.

             Camera de chihlimbar  a disparut in negura razboiului, iar soarta sa avea sa fie cercetata in urmatoarele decenii de autoritatile sovietice si si germane si de cautatorii de comori si colectionarii de arta.

               In 1967 Guvernul sovietic a infiintat o comisie oficiala care sa caute “Salonul de chihlimbar”. Comisia a efectuar cercetari in subsoluri, buncare,, mine si depozite subterane, functionand timp de 17 ani. In decembrie 1984, cand inca nu fusese descoperita nici o dovada care sa duca la comoara pierduta, comisia a fost desfiintata.

             In 1979, cand efortul de cautare a Camerei de chihlimbar se afla inca in desfasurare, Consiliul de Ministri URSS a votat in favoarea reconstituirii pretioasei camere. 
            Proiectul s-a desfasurat de-a lungul a 24 ani, au fost folosite peste 6 tone de chihlimbar, a fost finalizat in 2003, fiind inaugurat cu ocazia aniversarii a 300 de ani de la fondarea orasului Sankt-Petresburg.

              Astazi Camera de chihlimbar, este accesibila tuturor celor ce viziteaza Palatul Ecaterina, povestea acestei comori atragand turisti din toate colturile lumii care doresc sa vada monumentul cu o istorie plina de mistere si care a jucat un rol important in relatiile dintre doua tari importante .

              O poveste uimitoare despre fantastica opera de arta, Camera de chihlimbar. o gasim in romanul cu acelasi nume a lui Steve Berry, a carui romane sunt uimitoare si care au la baza o poveste adevarata.

 

SFARSITUL NECUNSCUT AL LUI GOYA

                 Desi nu face obiectul unei otaviri criminale,cazul  este tot atat de nefericit prin tragismul sfarsitului sau si poarta pecetea necunoscutului.

                   Francesco Jose de Goya , pictor spaniol,considerat unul dintre cei mai celebri pictori ai omenirii datorita valorii operelor sale, s-a nascut la Fuendetodos (Aragon) si a trait intre anii 1746-1828, fiind pictor oficial al curtii Spaniei, remarcandu-se prin portretele facute lui Carol al IV-lea, Mariei Louisa si intregii familii regale.

                   Goya a fost multa vreme chinuit de o boala cumplita: o stare depresiva a pus pentru prima oara stapanire pe el in anul 1778, cand abia implinise 32 de ani. Trei ani a fost chinuit de aceasta boala , dupa care se reapuca iar de munca cu energia nestapanita care-l caracteriza. Dupa zece ani apare o noua boala si mai grava, paralizia jumatatii drepte a trupului, pierderea echilibrului, auzului, partial al vorbirii si a vederii , este cuprins de crize de nervi, halucinatii asa incat n-a mai putut picta decat dupa cativa ani.

                     Centrul de medicina al Universitatii din New York, a formulat o ipoteza despre maladia lui Goya. Analiza chimica a tablourilor sale i-a condus pe specialisti la concluzia ca una din culorile cel mai frecvent folosite de artist era asa numitul  “fulg de zapada”, un carbon de plumb extrem de toxic. Goya o utiliza ca baza pentru tonurile de cenusii, scanteietoare, atat de caracteristice pentru pictura lui.

               Tratatele de intoxiologie cronice cu plumb mentioneaza; “Bolnavii devin tristi, preocupati, vorbesc putin, plang frecvent, vorbesc in timpul noptii cu persoane imaginare. Se constata o slabiciune musculara generalizata, tresariri bruste ale muschilor, tremuraturi. In unele momente luciditatea este completa, memoria intacta, iar in altele sunt confuzii mentale, scrisul devine ilizibil si unele litere sunt omise. Dar unul dintre simptomele capitale ale intoxicatiei cu plumb il constituie tulburarile sistemului nervos periferic, dintre care cea mai frecventa este ” paralizia saturiana”. Debutul poate fi brusc, lent sau progresiv. Paralizia bratului constituie tipul cel mai obisnuit.

             S-ar parea ca, Goya a avut o predispozitie pentru aceasta boala, multi alti pictori contemporani cu marele artist reusind sa stea departe de consecintele intoxicatiei cu plumb. In al doilea rand avea o putere extraodinara de munca si in acelasi timp si foarte productiva: in doar cateva ore picta un portret de mari dimensiuni, iar pana la sfarsitul vietii a pictat peste 18oo de tablouri. 

             Goya avea deasemeni o maniera de lucru deosebita. ” Metoda era la fel de excentrica ca talentul sau: arunca culorile din tuburi. le intindea cu buretele, cu matura , cu carpe, intr-un cuvant cu tot ce-i cadea in mana: le arunca parca cu lopata si, lovind cu putere aplica cheaguri de culoare, asa cum zidarul aplica mortarul, iar apoi trasa linii subtiri si tuse prin miscari ale degetului mare.” 

                 Astfel s-a ajuns la concluzia ca tocmai capacitatea de a picta cu o viteza de necrezut l-a facut pe Goya sa inhaleze intens vaporii toxici rezultati din materialele utilizate de el. Iar faptul ca simptomele bolii se manifestau foarte puternic i-ar fi prelungit in oarecare masura viata, caci crizele grave il obligau sa abandoneze temporar lucru si deci sa intrerupa in acelasi timp si contactul cu vaporii toxici. Imediat insa ce boala incepea sa cedeze, pictorul se apuca iar de lucru.

  

 

EPIGRAME ROMANESTI

 PIGRAME ROMANESETI

Epigrama o specie relativ tanara in contextul literaturii noastre , apare in chip sporadic, pe la inceputul secolulul XIX, ca urmare a expansiunii exercitate de literatura franceza in celelalte tari europene.  Teoria potrivit careia epigrama romaneasca ar fi urmarea unui eventual mariaj al epigramei latine cu strigatura populara , este total eronata. Nicolaus Olahus (1493-1568), realiztorul catorva epigrame remarcabile a fost unul dintre epigramistii care s-a inspirat din epigrama latina. Epigrama romaneasca  are la origine mai varsnica sa ruda franceza, deci de pe un taram deosebit de bogat in traditii culturale.

Astfel, primele epigrame romanesti apar pe la inceputul secolului al XIX-lea , in scrierile autorilor romani, Iancu Vacarescu, Anton Pann, Constantin Balacescu, Grigore Alexandrescu.

Epigrama poate fi socotita o specie de sine statatoare in literatura romaneasca , odata cu ivirea in arena literara a lui Alexandru Macedonski.

Unui pictor incepator.

 

Intre tine si Rembrandt,

Un contrast imi vine-n gand:

El e pictorul flamand,

Tu esti pictorul flamand!…….

 Unei cititoare pasionate        

Se cunoaste dupa carti

Ca faci deseori lectura:

Sint in foarte multe parti

Mazgalite cu untura.

  Zicala  

“Daca n-ai batrin, sa-l cumperi”,

Zice o zicala sacra

Ce nu cred ca se aplica

Unde-i vorba despre soacra!

 

   Pasarea Phoenix

Cand o sa-i moara socra, cica,

De-ar fi s-o-ngroape chiar in drum,

El n-o s-o arda, ca-i e frica

Sa nu se nasca iar……..din scrum!

 

Lui Horatiu 

Batrinule Horatiu, a Romei vechi mandrie,

De care toti latinii in veci se vor mandri,

Iubirea-mi pentru tine azi este si mai vie:

Iubindu-te pe tine iubesc pe Alecsandri!

 

  Unui preot      

              In altar putin e-n sticla

Singele lui Dumnezeu,

Dar in beci ai opt butoaie

Si te-mpartasesti mereu!

 

AFACEREA ELIZA MARY BARROW

                                     AFACEREA ELIZA NARY BARROW

 

              Anul 1911 Londra. Pe strada Tollington Park in fata casei cu nr. 63, Frederick Henry Seddon este arestat de inspectorul sef Ward, pentru acuzatia de otravire cu arsen a Elizey Mary Barrow.

             Arsenul facea noi victime, desi progresele stiintei in materie de identificare facusera pasi insemnati.

            Eliza Mary Barrow era o femeie in varsta de 48 ani, bine facuta, dar redusa si putin instruita, dar datorita firii economicoase impinsa pana la zgarcenie, reusise sa-si sporeasca o mostenire modesta din bunuri imobiliare, hartii de valooare, bani si bijuterii. O mica burgheza tipica inceputului secolului XX. 

            Pana in iulie 1910 locuia, impreuna cu nepotelul sau in varsta de 7 ani Ernest Grant, in casa varului ei Vonderahe, situata nu departe de Tollington Park. Eliza Barrow isi petrecea cea mai mare parte a timpului cu afacerile in care isi plasase banii si, cand venea acasa, avea discutii interminabile cu varul ei, pe care nu inceta sa-l acuze de rea credinta.

          Cand in vara anului 1910  auzi ca apartamentul de la etajul doi al imobilului  lui Seddon era de inchiriat pentru modesta suma de 13 silingi pe saptamana, se hotari brusc sa-l inchirieze si parasi Vonderahe pentru a se instala la 25 iulie cu nepotelul in 63 Tollington Park.

         Proprietarul era Frederick Henry Seddon, un om mic de statura, chel , cu o privire rece care lasa sa se intrevada principala lui trasatura de caracter, lacomia. Seddon reusise sa ocupe functia de inspector regional la “London Manchester Industrial Insurance Company” si  din salariul, destul de frumusel, isi cumparase o casa, asa incat reusise sa-si rotunjeasca veniturile la suma de 400 livre pe an. Era casatorit si avea 5 copii, dar nu-l interesa familia, singura preocupare constand  in a gasi mijloacele necesare pentru a-si spori averea.

         Aceasta lacomie obsedanta, atat la Seddon cat si la Eliza Barrow, avea sa duca in scurt timp la stabilirea unor legaturi foarte ciudate intre cei doi. Lucrurile au evoluat astfel incat, la 14 octombrie 1910, Doamna Barrow ajunsese sa cedeze lui Seddon, “valorile sale Indiene”, reprezentand 1600 livre, in schimbul unei rente viagere saptamanale: femeia isi imaginase ca prin aceasta tranzactie va realiza o mai mare siguranta si in plus un profit mai substantial. 

          Pe data de 9 iunie 1911, Seddon ii cumpara Elezei Barrow o casa pentru a fi inchiriata  si ii mari renta de la 3 la 5 livre. Cand , in vara aceluiasi an, Birk Bank, la care Eliza isi avea depusi banii, prezenta unele dificultati financiare, aceasta isi retrase banii care erau in valoare de 400 livre, suma care, impreuna cu unele bijuterii de valoare, le pastra ascunse intr-un loc secret din dormitorul sau. In acest fel intreaga sa avere se gasea in mainile lui Seddon sau mai bine zis sub acoperisul casei sale.

          La 2 august 1911, Seddon isi trimite fata, Maggie sa cumpere de la firma Thorley un pachetel cu hartie imbibata in arsenic pentru omorarea mustelor.  la cateva zile de la aceasta data Eliza Barrow se imbolnavi subit.  Avea “vomismente, dureri de ficat si colici”. Medicul cartierului, Doctorul Sworn, a pus diagnosticul ” diaree dizenterica”  si a sfatuit bolnava sa se interneze intr-un spital. Insa, zgarcita cum era, Eliza refuza sa paraseasca casa, multumindu-se cu ingrijirile pe care i le dadea Seddon, fapt care avea sa o coste viata.

        In noapte de 13 spre 14 septembrie, in agonie incepu sa strige : “mor!, mor!”. Tipetele sale se auzira in toata casa, dar, in ciuda situatiei dramatice, Seddon gasi de cuviinta sa nu cheme medicul. Inclestat de balustrada scarii, el astepta cu nerabdare ca sarmana femeie sa-si dea sfarsitul. Imediat ce aceasta muri, se repezi in dormitorul ei si incepu sa rascoleasca peste tot.

       Mai tarziu avea sa afirme ca nu gasise cu acest prilej decat 10 livre. Din nefericire pentru el, membrii familiei l-au vazut in  dimineata zilei urmatoare numarand niste monezi de aur. Tot ceea ce a facut dupa aceasta avea sa dovedeasca un caracter profund odios: depunerea unor sume de bani in banca, vizita la un bijutier pentru a-i cere sa stearga  pe un inel, numele gravat al defunctei sale mame: obtinerea autorizatiei de inmormantare de la doctorul Sworn care facu greseala  sa-l elibereze fara a se mai deranja sa vada moarta: alegerea unui loc in cimitir din cele mai ieftine si pregatirea pentru ceremoniei funerare.

          Cu toate acestea Seddon “neglija” sa informeze pe varul Elizei, Vonderahe, de decesul acesteia dar, in schimb, nu a uitat sa ceara despagubiri de inmormantare la societatea de asigurari, in suma de 12 silingi, pe care i-ar fi cheltuit din proprii sai bani.

          La numai saze zile dee la aceasta , familia Seddon  pleca sa-si petreaca vacanta pe malul marii. lucrurile pareau sa se sfarseasca aici dar Vonderahe, luind cunostinta intre timp de moartea verisoarei sale, se deplasa la fosta locuinta a decedatei pentru a afla cum au decurs lucrurile, si mai ales pentru a intra in stapanirea mostenirii, care dupa parerea sa  trebuia sa fie destul de substantiala. Vederea apartamentului Elizei gol ii trezi primele banuieli. Nu avu altaceva de facut decat sa astepte. Zece zile mai tarziu, Seddon reintors din vacanta, il anunta pe Vonderahe ca suma lasata de Eliza Barrow se reduce la numai 10 livre. Cheltuielile de inmormantare si intretinerea tanarului Ernest Grant se ridicau la 11 livre. Vonderahe se vazu deodata pus in situatia sa nu mai spere nimic din gandurile cu care se hranise in acest timp in privinta mostenirii care il astepta. Din contra se vedea dator lui Seddon cu mai mult de o livra. E drept ca acesta-i inmanase cateva rochii apartinand defunctei si ceva mobila veche, insa valoare acestora nu depasea 16 livre, in cel mai bun caz. Intrebat asupra valorilor si a casei, Seddon dovedi ca le primise in schimbul unei rente viagere, de care el se achitase cu regularitate pana la decesul Elizei. Vonderahe isi stapani cu greutate mirarea. ” Dar banii? bijuteriile?”, mai adauga el cu voce sfarsita. ” Ei bine, sarmane prieten, ii raspunse Seddon, Toate avcestea nu sunt decat niste simple povesti”.

          Parasind locuinta din Tollington Paik, Vonderahe Isi indrepta pasii spre Scotland Yard. Aici inspectorul-sef Ward insarcina pe sergentii Cooper si Hayman cu elucidarea cazului, care se pare destul de neobisnuit. Cercetarile intreprinse de acestia aveau sa conduca la descoperirea unor fapte atat de tulburatoare inacat, la 15 noiembrie, Bernard Spilsbury, la ordinul Ministerului de interne, proceda la efectuarea autopsiei corpului Elizei Barrow. 
         In urma analizelor chimice efectuate aveau sa aduca o explicatie tulburatoare asupra sfarsitului atat de tragic al nefericitei Eliza Barrow: atat corpul cat si parul sau contineau o importanta cantitate de arsen.

           Seddon este declarat vinovat pentru ucidere prin otravire cu arsen a Elizei Barrow, si la  13 aprilie 1912, Seddon moare pe esafodul Inchisorii din Pantonville Marshall hall.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

MARTHA LOWENSTEIN

MARTHA LOWENSTEIN- Otravitoarea din Austria Martha Lowenstein , o fetita de doar 14, cu ploape cu gene lungi si negre, privirea stralucitoare, parul rosu si ochii verzi alaturi de o conformatie matura a corpului care adaugau ceva diabolic acestei gratii indolente, fascina barbatii desi era doar un copil si despre care mama ei spunea – E atat de blanda, incat nu ar fi in stare sa faca rau nici unei ganganii-. Dar , 30 de ani mai tarziu ,in sala  tribunalului din Viena, procurorul orasului  va rosti alte cuvinte -Blanda si inselatoare ca o apa linistita.-                              Doamna Lowenstein fara a sta mult pe ganduri o da de sotie pe frumoasa Martha batranului Fritsch. Dar barbatul nu s-a bucurat prea mult de tanara sa sotie, Dupa un an , el a murit in urma unui cancer la stomac- cel putin asa sa spus la momentul respectiv- binecuvatand cerul ca ochii iau fost inchisi  de o fiinta asa de tanara, in jurul careia plutea atata bunatate , facand astfel testamentul in favoarea ei. Doamna Lowenstein, fiica ei si intreaga familie ar fi trait in bogatie pana la sfarsitul zilelor, daca datorita urmarilor primului razboi mondial, plasamentelor facute la diverse banci nu s-ar fi depreciat. Sfarsitul razboiului le-a gasit in situatia de a trebui sa ia totul de la inceput. Martha implinise deja 30 de ani cand la Viena face cunostinta cu un tanar ofiter de numai 23 de ani Marek. In ciuda acestei diferenta , o patima nebuna il leaga de tanara femeie.     -“Epoca ofiterilor s-a terminat”  i-a spus Martha sotului sau intr-o zi, innebunita de luxul pe care-l etalau in jurul sau imbogatitii de razboi. “Pentru tine meseria armelor nu prezinta nici un viitor. Daca vrei sa ma asculti, comertul si afacerile sunt cele care prezinta acum interes.” Marek, o fire docila, si mai ales subjugat de  farmecele femeii pe care nu vroia s-o pirada, si-a dat demisia si s-a dedicat furniturilor pentru armata. a castigat bani multi, desi nu suficienti pentru a o satisface pe Martha si familia ei. Este deasemeni indrumat de sotia sa sa se ocupe de electrificarea satelor , dar lipsa de experienta avea sa aduca numai esecuri. – Nu te pricepi la afaceri-   ii spuse  Martha. Priveste in jurul tau cum toti castiga bani multi. Nu esti bun de nimic. Lasa-ma pe mine sa fac eu ce stiu. Si a facut…….. Dupa putina vreme Marek esta gasit in gradina casei , zacand cu piciorul aproape rupt, avand alaturi un topor insangerat.   A fost dus in nesimtire la spital. Cand si-a revenit a spus ca nu a fost atent la folosirea toporului, incercand sa doboare un copac. Dar ancheta avea sa stabilesca altaceva. Cu cateva zile innainte de accident, Marek  se asigurase contra accidentelor la Compania Anglo_Danubiana pentru frumoasa suma de 400 000 dolari, suma pe care foarte putini o aveau. Compania  de asigurari bauieste ca e vorba de ceva necurat la mijloc il invinuieste ca s-a ranit intentionat si ii intenteaza proces. Expertiza medicala arata ca barbatul- sau complicele sau- s-a lovit de cinci ori cu toporul, ca sa-si faca rana mai ingrozitoare. O ziarista reputata a acelei perioade- Karin Michaelis, este pacalita de accentul calm si patetic al frumoasei femei cu ochii mari si verzi, si porneste o campanie de presa pentru a dovedi nevinovatia celor doi soti.  Compania de asigurari fiind condamnata sa platesca 240000 de dolari lui Marek, izbutind sa plateasca doar o mica suma . Un an mai tarziu Marek moare de un cancer la stomac ( asa s-a consemnat in foaia de deces  eliberata de medicul cartierului). Doi ani mai tarziu, o prietena intima a Marthei pe nume Felicitas, muri de un cancer la stomac si la randul ei lasa prin  testament vaduvei Marek , o asigurare pe viata de 5000 silingi. Dupa un an, o matusa batrana a Marthei moare tot de cancer la stomac lasandu-i tot prin testament o mica avere nepoatei sale. Dar anii   trec si chipul frumoasei Martha Marek s-au innasprit, doar ochii ei pastrau farmecul lor straniu.  Cochetaria femeii a pierdut acel aspect nebunatic, care infrumuseteza tineretea. Dar cerintele ei sunt acum ca regretele unei femei care nu intelege sa se resemneze cu imbatranirea. Impreuna cu fiica ei Johanna, in varsta de 12 ani si Alexandru de 4 ani, se stabileste la Modling, o localitate micuta, plina de farmec situata la 30 km de Viena.  Este timpul in care monstrul ar purea avea remuscari; varsta si cei doi copii ar fi putut s-o determine la aceasta. Dar exista fiinte bolnave, dominate de nebunia distrugerii- asa cum avea sa consemneze autorul acestor relatari, martor ocular al procesului- care se asmunt impotriva tuturor, straini si rude , dusmani si prieteni.  In acele lungi stari de apatie in care Martha Merek cadea uneori, ea concepea planuri ascunse, groaznice pe capul copiilor.  In lupta Marthei cu ea insesi, instinctul raului invinge.  In viata ei apare un alt barbat, un om tanar, nepasator si mereu in cautare de bani.

Deznodamantul dramei apare rapid. Intr-o buna zi, micuta Johanna se stinse de o boala la stomac. Cu putin timp innainte Martha incheiase o asigurare de viata, pe numele micutei si in favoarea ei.

Se muta si se instaleaza intr-o vila de la marginea Vienei cu iubitul ei, un barbat cu zece ani mai tanar decat ea, Jeno Neumann. Trecuse vremea cand barbatii faceau orice nebunie pentru a procura banii necesari fanteziilor ei. Acum ea era cea care trebuia sa lege prin cadouri pe barbatul iubit. Astfel banii incasati din asigurarea micutei Johannei se termina repede.

Intr-o zi vila Marthei fu jefuita. Dar si vila  era asigurata impotriva furtului. Societatea de asigurari facu o ancheta si descoperi ca jaful fusese aranjat de Martha si Neumann. Magistratul instructor  s-a straduit sa reconstituie viata Marthei si constata ce societatea de asigurari platise de patru ori Marthei, dupa procesul mutilarii lui Marek, dupa moartea prietenei  ei Felicitas moarta de o boala de stomac, dupa moartea matusii Suzane, moarta si ea tot de o boala de stomac, dupa moartea micutei Johanna moarta tot de o boala de stomac. Iar Marek , singurul care prin moartea lui nu platise, decedase si el la randul sau in urma unei boli de stomac.  Coincidentele erau prea izbitoare si batranul magistrat  a cerut de urgenta o ancheta minutioasa.

In urma nenumaratelor cercetari si teste toxicologice s-a ajuns la concluzia ca a fost  utilizat taliul  un element descoperit in anul 1861 de catre Crooks si Lamy in deseurile ramase de la fabricarea acidului sulfuric, luind numele de la banda de culoare verde caracteristica spectrului sau. Efectele toxice ale taliului erau cunoscute ca si simptomele , care corespondeau intocmai cu cele ale victimelor Marthei.

Martha este gasita vinovata pentru toate acuzatiile de ucidere prin otravire a primului sot, Fritsch, a celui de-al doilea Marek, a prietenei sale Felicitas, a matusii Suzane si a ficei ei Johanna si este condamnata la moarte .

Ingmar Bergman

Ingmar Bergman

 

Ingmar Bergman, cel mai mare regizor Suedez de film, a devenit celebru in anii 1950. Filmele sale grave, adesea tulburatoare, au contribuit la ridicarea cinematografiei ca forma de arta la acelasi nivel ca romanul, dramaturgia, scluptura sau pictura.

S-a nascut in Uppsala, Suedia. Tatal era pastor si este educat intr-o atmosfera terna, si rece , a crestinismului luteran , care se reflecta in multe dintre filmele sale in care personajele sunt adesea ranite emotional si sunt cuprinse de indoieli religioase. In copilarie este incantat de teatru si a regizat si chiar a jucat in piese de teatru in timpul studentiei la Universitatea Stockholm, avand dupa absolvire o lunga cariera in teatru care a mers in paralel cu mult mai cunoscuta sa opera cinematografica.

In 1944 Bergman scrie scenariul pentru filmul de mare succes Frenzy,  iar in 1945 regizeaza propriul film Criza . Isi construieste o echipa de tehnicieni si actori cu care lucreaza ca in companiile teatrale si astfel in anul 1949 apare Dorinta diavolului, in 1953 Praf de paiete si Vara cu Monica.

In 1955, cu comedia romantica Noaptea saltimbancilor, Bergman, atrage atentia internationala.

In 1957 realizeaza filmul A saptea pecete,  inspirat de profetiile ciudate si salbatice din Apocalipsa,  iar atmosfera de de sfarsit a lumii este redata de locul de desfasurare al filmului- Suedia medievala, in timpul unei epidemii de ciuma.  Personajul principal este Antonius Block, un cavaler idealist care se intoarce acasa din cruciade. Pe tarmul marii se intalneste cu personificarea Mortii  cu care incepe o partida de sah, al carui rezultat va hotari destinul lui Block.

Intre timp Block isi continua calatoria spre casa  si impreuna cu Jons, scutierul sau cinic si incapatant, intalnesc o seama de personaje: un talhar, cativa sectanti  ai flagelantilor, o vrajitoare care va fi arsa si altii. Nici unul dintre acestia nu ofera vreo rezolvare pentru a face ordine in haosul din lume. Cavalerul nu descopera certitudini si nu gaseste consolare cu exceptia incapatanarii sale de a continua sa caute sensul lucrurilor. Block, Jons si alaiul lor ajung la capatul calatoriei- literalmente, deoarece partida de sah ia sfarsit si Moartea castiga.

In 1957 apare filmul Fragii salbatici,  in care personajul principal este Isac Borg, un profesor de medicina pensionar, care face o calatorie in orasul universitar Lund pentru a primi un titlu onorific.

Un cosmar il scoate din starea sa obisnuita de calm, si el descopera ca acea calatorie se transforma intr-una a autocunoasterii.  este atras spre locurile pe care le cunoaste inca din copilarie, care-i reinvie amintiri, provocandu-i visuri si acceptand esecurile din viata sa privata.

Izolarea emotionala si pierderea credintei religioase au fost si temele trilogiei sale Prin sticla intunecata  (1961), Lumina de Iarna (1963), si Tacerea (1963).

Dar operele lui Bergman continua cu Soapte si strigate (1973),  Fanny si Alexander (1983), in 1988 isi publica autobiografia in Lanterna magica, Imagini: viata mea in lumea filmului (1993) iar in 1992 apare un film inspirat din viata parintilor sai, Cele mai bune intentii.

La 30 iulie 2007 ,in Faro Suedia, Ingmar Bergman decedeaza.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.